Revolta berberă sau Revolta kharigită din anii 740–743 d.Hr. (122–125 AH în calendarul islamic) a avut loc în timpul domniei califului omeiad Hisham ibn Abd al-Malik și a marcat prima secesiune reușită din Califatul arab (condus atunci din Damasc). Alimentată de predicatori puritani kharigiți, revolta berberilor împotriva conducătorilor arabi omeiazi a început în Tanger în anul 740 și a fost inițial condusă de Maysara al-Matghari. Revolta s-a extins rapid în restul Magrebului și peste strâmtoare, ajungând în Al-Andalus.
Deși berberii au reușit să pună capăt dominației omeiazilor în vestul Maghrebului după Bătălia de la Bagdoura și Bătălia Nobililor, omeiazii s-au reorganizat și au reușit să împiedice pierderea regiunilor centrale Ifriqiya (Tunisia, estul Algeriei și vestul Libiei) și Al-Andalus (Spania și Portugalia), obținând în special victoria decisivă în Bătălia de la al-Asnam. Totuși, restul Maghrebului nu a mai fost readus sub autoritatea califatului. După eșecul de a cuceri capitala provincială omeiadă, Kairouan, armatele berbere s-au destrămat, iar vestul Maghrebului s-a fragmentat într-o serie de mici state, conduse de căpetenii tribale și imami kharigiți.
Revolta berberă a fost probabil cel mai mare eșec militar din timpul domniei lui Hisham. Din ea au apărut unele dintre primele state musulmane independente de Califat.
Context Cauzele de bază ale revoltei au fost politicile guvernatorilor omeiazi din Kairouan, Ifriqiya, care aveau autoritate asupra Magrebului (întreaga Africă de Nord la vest de Egipt) și Al-Andalus.
De la cucerirea musulmană a Africii de Nord, comandanții arabi i-au tratat pe auxiliarii non-arabi (în special berberi) în mod inconsecvent și adesea destul de neglijent. Când au ajuns în Africa de Nord, omeiazii au trebuit să înfrunte o populație majoritar creștină în Africa Proconsularis (care a devenit Ifriqiya, actuala Tunisia) și păgâni în Maghreb al-Aqsa (actualul Maroc), cu minorități evreiești. Unii berberi din Maghreb s-au convertit rapid și au participat la dezvoltarea islamului în regiune, dar autoritățile arabe au continuat să-i trateze ca pe oameni de rang secund.E. Ann McDougall “The Historical Geography of North Africa”
Deși berberii au dus o mare parte din lupte în cucerirea omeiadă a Hispaniei, li s-a acordat o parte mai mică din pradă și au fost adesea repartizați la sarcini mai dure (de exemplu, berberii erau trimiși în avangardă, în timp ce forțele arabe erau păstrate în spate; li se atribuiau sarcini de garnizoană pe frontierele mai tulburate). Deși guvernatorul arab din Ifriqiya, Musa ibn Nusayr, și-a cultivat locotenenții berberi (cel mai faimos fiind Tariq ibn Ziyad), succesorii săi, în special Yazid ibn Abi Muslim, și-au tratat forțele berbere deosebit de ineficient.Dhannun Taha (1989: 198)
Cel mai grav, guvernatorii arabi au continuat să impună taxe extraordinare pentru dhimmi (Jizia și haraci) și tributuri în sclavi asupra populațiilor non-arabe care se convertiseră la islam, încălcând direct legea islamică. Aceasta devenise o practică obișnuită mai ales în timpul califatelor lui Al-Walid I și Sulayman ibn Abd al-Malik.
În 718, califul omeiad Umar ibn Abd al-Aziz a interzis în cele din urmă perceperea taxelor extraordinare și a tributurilor în sclavi de la musulmanii non-arabi, reducând o mare parte din tensiune. Dar eșecurile militare costisitoare din anii 720 și 730 au forțat autoritățile califale să caute metode inovatoare pentru a-și reface vistieriile. În timpul califatului lui Hisham ibn Abd al-Malik, începând din 724, interdicțiile au fost ocolite prin reinterpretări (de exemplu, legarea impozitului funciar kharaj de pământ, mai degrabă decât de proprietar, astfel încât terenurile care au fost la un moment dat supuse kharajului rămâneau sub kharaj chiar dacă erau deținute de un musulman).Abu ’Ubayd al-Qasim b. Sallam. Kitab al-Amwal. Cairo: Maktabat al-Kullı¯ya¯t al-Azharı¯yah, 1968.
Ca urmare, berberii nemulțumiți au devenit receptivi la activiștii kharigiți radicali din est (în special de orientare sufrite și mai târziu ibadite), care începuseră să ajungă în Maghreb în anii 720. Kharijiții predicau o formă puritană de islam, promițând o nouă ordine politică, în care toți musulmanii ar fi egali, indiferent de etnie sau statut tribal, iar legea islamică ar fi respectată strict. Atractivitatea mesajului kharijit pentru berberi le-a permis activiștilor acestora să pătrundă treptat în regimentele berbere și în centrele de populație. Răscoale sporadice ale garnizoanelor berbere (de exemplu, sub conducerea lui Munnus în Cerdanya, Spania, în 729–731) au fost reprimate cu dificultate. Un guvernator din Ifriqiya, Yazid ibn Abi Muslim, care a reluat deschis jizya și și-a umilit garda berberă prin marcarea mâinilor acestora, a fost asasinat în 721.Hrbek, Ivan (1992), Africa from the Seventh to the Eleventh Century, vol. 3rd, University of California Press, p. 131,
În 734, Ubayd Allah ibn al-Habhab a fost numit guvernator omeiad în Kairouan, cu autoritate de supraveghere asupra întregului Magreb și Al-Andalus. Venind după o perioadă de proastă administrare, Ubayd Allah a început curând să extindă resursele fiscale ale guvernului, apăsând puternic asupra populațiilor non-arabe, reluând taxele extraordinare și tributurile în sclavi fără rețineri. Locotenenții săi, Oqba ibn al-Hajjaj al-Saluli în Córdoba (Al-Andalus) și Omar ibn el-Moradi în Tanger (Magreb), au primit instrucțiuni similare. Eșecul expedițiilor costisitoare în Galia în perioada 732–737, respinse de franci sub conducerea lui Charles Martel, nu a făcut decât să crească povara fiscală. Eșecul paralel al armatelor califale în est nu a adus nicio ușurare financiară din partea Damascului.
Revolta
Revolta în Maghreb
stanga|miniatura|310x310px|Etapele inițiale ale revoltei berbere Fervoarea colectorilor de taxe omeiazi a împins în cele din urmă răbdarea berberilor la limită. Se relatează că, urmând instrucțiunile lui Ubayd Allah ibn al-Habhab de a extrage mai multe venituri de la berberi, Omar ibn al-Moradi, guvernatorul său adjunct din Tanger, a decis să declare berberii din jurisdicția sa un „popor cucerit” și, în consecință, a început să confiște proprietăți berbere și să înrobească persoane, conform regulilor cuceririi; „a cincea parte califală” era încă datorată statului omeiad (alte relatări spun că pur și simplu le-a dublat tributul).
Aceasta a fost picătura care a umplut paharul. Inspirați de predicatorii sufriți, triburile berbere din Africa de Nord din vestul Marocului – inițial Ghomara, Berghwata și Miknasa – au decis să se revolte deschis împotriva stăpânilor lor arabi. Ca lider, l-au ales pe Maysara al-Matghari, descris de unii cronicari arabi ca fiind un simplu purtător de apă (cel mai probabil un șef berber Matghara de rang înalt). Singura întrebare era momentul potrivit. Ocazia a apărut la începutul anului 740 (122 AH), când puternicul general ifriqiyan Habib ibn Abi Ubayda al-Fihri, care își impusese recent autoritatea în valea Sous din sudul Marocului, a primit ordin de la guvernatorul din Kairouan, Ubayd Allah, să conducă o mare expediție peste mare împotriva Siciliei bizantine. Adunându-și forțele, Habib ibn Abi Obeida a scos cea mai mare parte a armatei ifriqiyane din Maroc.
Imediat ce puternicul Habib a plecat în siguranță, Maysara și-a adunat coaliția de armate berbere, cu capetele rase în stilul kharigit sufrit și cu inscripții coranice legate de sulițe și lănci, și a pornit spre Tanger. Orașul a căzut rapid în mâinile rebelilor, iar detestatului guvernator Omar al-Moradi i s-a dat moartea. În acest moment, Maysara și-ar fi luat titlul de amir al-mu'minin („Comandantul credincioșilor”, sau „Calif”). Lăsând o garnizoană berberă în Tanger sub comanda unui convertit creștin, Abd al-Allah al-Hodeij al-Ifriqi, armata lui Maysara a continuat să avanseze în vestul Marocului, atrăgând noi adepți și copleșind garnizoanele omeiaze de la Strâmtoarea Gibraltar până la Sous. Unul dintre guvernatorii locali uciși de berberi a fost Ismail ibn Ubayd Allah, chiar fiul emirului din Kairouan.Ibn Khaldun, pp. 216-17
Revolta berberă l-a luat prin surprindere pe guvernatorul omeiad din Kairouan, Ubayd Allah ibn al-Habhab, care dispunea de foarte puține trupe. El a trimis imediat mesageri generalului său Habib ibn Abi Obeida al-Fihri în Sicilia, ordonându-i să întrerupă expediția și să aducă de urgență armata ifriqiyană înapoi în Africa. Între timp, Ubayd Allah a adunat o coloană de cavalerie formată din aristocrația arabă din Kairouan. A pus acești nobili sub comanda lui Khalid ibn Abi Habib al-Fihri și i-a trimis spre Tanger pentru a ține sub control rebelii berberi, până la întoarcerea lui Habib din Sicilia. O armată de rezervă mai mică a fost plasată sub comanda lui Abd al-Rahman ibn al-Mughira al-Abdari și însărcinată să apere zona Tlemcen, în cazul în care armata rebelă ar fi reușit să străpungă frontul și să înainteze spre Kairouan.
Forțele berbere ale lui Maysara au întâlnit avangarda coloanei ifriqiyane a lui Khalid ibn Abi Habiba în împrejurimile Tangerului.Urmându-l pe Ibn Khaldun (p. 217), comentatorii indică de obicei acea confruntare la râul Chelif (în Algeria). Totuși, este puțin probabil ca rebelii berberi să fi ajuns atât de departe spre est atât de devreme. Este probabil ca Ibn Khaldun sau copiștii săi să fi confundat acea locație cu una cu nume similar, mai apropiată de Tanger. Julien (1961: p.30) sugerează că aceasta ar fi avut loc în partea superioară a râului Sebou. După o scurtă încăierare cu coloana arabă, Maysara a ordonat retragerea armatei berbere în Tanger. Comandantul de cavalerie arab, Khalid ibn Habiba, nu a urmărit retragerea, ci și-a menținut poziția la sud de Tanger, blocând orașul controlat de berberi, în așteptarea întăririlor din Sicilia. În acest răgaz, rebelii berberi s-au reorganizat și au realizat o lovitură internă. Liderii tribali berberi l-au destituit rapid (și executat) pe Maysara și l-au ales pe șeful berber zenata, Khalid ibn Hamid al-Zanati, ca nou „calif” al berberilor. Motivele căderii lui Maysara rămân neclare. Posibil ca retragerea sa bruscă în fața cavaleriei arabe să fi fost considerată lipsă de capacitate militară, posibil ca predicatorii puritani sufriți să fi găsit defecte în pioșenia sa, sau poate pur și simplu liderii zenata, fiind mai apropiați de front, au dorit conducerea revoltei.
Noul lider berber, Khalid ibn Hamid al-Zanati, a decis să atace imediat coloana ifriqiyană aflată în așteptare, înainte ca aceasta să primească întăriri. Rebelii berberi sub conducerea sa au copleșit și anihilat cavaleria arabă a lui Khalid ibn Abi Habiba într-o confruntare cunoscută drept Bătălia Nobililor, numită astfel din cauza masacrului elitelor nobilimii arabe ifriqiyane. Evenimentul este datat aproximativ în jurul lunilor octombrie–noiembrie 740. Reacția arabă imediată la dezastru arată cât de neașteptată a fost această înfrângere. La primele vești despre înfrângerea nobililor, armata de rezervă a lui Ibn al-Mughira din Tlemcen a intrat în panică. Văzând predicatori sufriți peste tot în oraș, comandantul omeiad a ordonat trupelor sale arabe raiduri de arestare în Tlemcen, multe dintre ele soldate cu masacre nediscriminatorii. Acest lucru a provocat o revoltă masivă în orașul până atunci liniștit. Populația sa în mare parte berberă a alungat rapid trupele omeiaze. Frontul revoltei berbere a ajuns astfel în mijlocul Magrebului (Algeria).Blankinship (1994); p. 208.