Al treilea război anglo-neerlandez (în sau , în ) a fost un conflict militar între Regatul Angliei și Republica celor Șapte Provincii Unite ale Țărilor de Jos ce a avut loc între 1672 și 1674. El a făcut parte din Războiul Franco-Neerlandez. Marina Regală a Angliei a intrat în război de partea Franței, dar blocada sa asupra coastei neerlandeze a fost spartă prin patru victorii strategice ale amiralului Michiel de Ruyter, în Bătălia de la Solebay, Prima Bătălie de la Schooneveld, A doua Bătălie de la Schooneveld și Bătălia de la Texel. S-a făcut o tentativă de a transforma provincia Olanda în protectorat englez. Parlamentul Angliei, de teama că alianța cu Franța ar face parte dintr-un complot de catolicizare a Angliei, l-a obligat pe rege să renunțe la acest război costisitor și nefructuos.

Pregătiri Deși Anglia, Republica Neerlandeză și Suedia au semnat Tripla Alianță împotriva Franței în 1668 pentru a o împiedica să ocupe Țările de Jos Spaniole, Carol al II-lea al Angliei a semnat în secret Tratatul de la Dover cu Franța în 1670, angajându-se ca Anglia să se alăture lui Ludovic al XIV-lea al Franței într-o campanie de pedeapsă împotriva Provinciilor Unite. Fiind umilit personal de evenimentele Celui de-al Doilea Război Anglo-Neerlandez (1665-1667), mai ales de Raidul de pe Medway, Carol al II-lea s-a angajat în Tripla Alianță doar pentru a crea o ruptură între neerlandezi și francezi, care fuseseră până atunci aliați Troost, W. (2001), p. 70. În timp ce public a încercat să detensioneze relațiile dintre Franța și Republică, făcându-l pe ambasadorul William Temple să jure prietenie marelui pensionar Johan de Witt, el a plănuit în secret să îl inducă pe Ludovic să îi atace pe neerlandezi. Regelui englez i s-a promis ca după victoria franceză să fie răsplătit cu poziții strategice pe coastă care să intre în posesia Coroanei Angliei. Au fost notate explicit insula Walcheren, Cadzand și Sluys, dar Carol dorea și Brielle, Texel, Terschelling și Delfzijl, pentru a controla toate rutele maritime către principalele porturi neerlandeze, inclusiv Rotterdam și Amsterdam, ultimul fiind cel mai bogat oraș din Europa.

Carol al II-lea a sperat că atacul asupra Republicii poate începe din 1671, dar acesta a trebuit să fie amânat cu un an deoarece francezii au trebuit să încheie relații diplomatice sigure cu două principalități germane strategice: Episcopatul de Münster și Arhiepiscopatul de Colonia. În mod normal Țările de Jos Spaniole formau o barieră între Republică și Franța; pentru a cuceri orașele puternic fortificate din Flandra și sudul Republicii ar fi fost prea costisitor și prea încet pentru o campanie rapidă și decisivă. Împăratul german Leopold I a promis și el că nu va interveni în planurile franceze, cu condiția ca Țările de Jos Spaniole să nu fie atacate. Din aceste motive, Ludovic al XIV-lea și cei doi episcopi germani au căzut de acord ca armata franceză să avanseze prin teritoriul Episcopatului de Liège, o dependență a Coloniei care intersecta Țările de Jos Spaniole, și să atace prin surprindere Republica prin Est în partea neprotejată „mai moale” . În cele din urmă Münster și Colonia au decis să se alăture invaziei cu armatele proprii.Troost, W. (2001), p. 82

Carol al II-lea s-a folosit de această întârziere pentru a semăna râcă între facțiunea Orangistă din Republică, care dorea restaurarea la putere a Casei de Orania (reprezentată atunci de nepotul lui Carol, Wilhelm al III-lea de Orania) în funcția de stadhouder, și facțiunea republicană a Statelor condusă de Johan de Witt. Când Wilhelm l-a vizitat pe Carol în noiembrie 1670 pentru a îndemna Casa Stuart să își plătească o parte din marile datorii față de Casa de Orania Troost, W. (2001), p. 71, Carol a vrut să își facă nepotul parte din conspirație și i-a promis să îl facă Prinț Suveran de Olanda, un stat marionetă, în schimbul colaborării cu forțele invadatoare. Dar și-a început eforturile de a-l recruta pe tânărul prinț prin a-l sfătui pe Wilhelm să devină romano-catolic, crezând că Catolicismul se potrivea cel mai bine monarhilor absolutiști. Wilhelm a reacționat îngrozit la propunerea lui Carol, care s-a convins că este mai bine să nu îi destăinuie Tratatul secret de la Dover. Troost, W. (2001), p. 72

Intrigile lui Carol al II-lea au fost tulburate de nevoia ca Parlamentul să voteze suficiente fonduri pentru a echipa o flotă puternică. Anglia nu urma să își implice slaba armată; în afara unei brigade engleze sub Ducele de Monmouth care să se alăture armatei franceze, efortul său militar urma să fie făcut prin Marina Regală: să învingă flota neerlandeză și să blocheze coasta neerlandeză. Carol primea subsidii considerabile de la Ludovic, aproximativ £225.000 pe an, dar a preferat să le cheltuiască pe luxul curții sale. De altfel, pentru că tratatul cu Franța era secret, nu putea direcționa aceste subsidii către flotă. În vreme ce în 1664 țara era „nebună după război” (după cum spune Samuel Pepys), în 1671 majoritatea englezilor au început să își piardă speranța că vor putea vreodată „să îi bată pe neerlandezi” și exista o rezistență considerabilă împotriva taxelor suplimentare. Astfel că, pentru a furniza bani pe scurt timp, Carol a repudiat la 2 ianuarie 1672 datoriile Coroanei prin Marele Stop al Eșecherului, care i-a adus un câștig de £1.300.000. Rodger (2004), p. 80

Incidentul „Merlin” Parlamentul era total lipsit de entuziasm în privința noului război. Regele a încercat să incite opinia publică din Anglia împotriva neerlandezilor prin crearea unui incident serios. Lordul Arlington a rezumat această intenție: „Treaba noastră este să o rupem cu ei, dar să aruncăm ruptura pe seama lor”. Bennet a trimis iahtul regal Merlin, cu soția lui Temple, Dorothy Osborne, la bord, la 24 august 1671 să navige prin mijlocul flotei neerlandeze ancorată lângă Brielle pentru întreținere. Navele neerlandeze și-au coborât imediat steagurile în semn de salut, după cum era stipulat prin tratat, dar au refuzat să salute prin lovituri de tun cu fum alb, deoarece nu considerau că Merlin este o navă de război cu adevărat. Carol i-a cerut noului ambasador de la Haga, intrigantul George Downing,Troost, W. (2001), p. 73, să ceară pedepsirea amiralilor responsabili, lucru refuzat însă de Statele Generale ale Țărilor de Jos. La începutul anului 1672 Downing a trebuit să fugă din Haga temându-se pentru viața sa, după ce anterior se făcuse extrem de urât de către populația neerlandeză ca ambasador în războiul precedent. Mai degrabă simpatizant cu neerlandezii, Temple a remarcat lui Carol că atât el cât și nevasta sa au avut onoarea de a fi devenit instrumente de osândă pentru neerlandezi.

Deși De Witt se încredea mai degrabă în repetatele asigurări diplomatice ale francezilor și englezilor cum că nu se pregătea nici o invazie, mulți politicieni și militari neerlandezi au interpretat activitățile diplomatice franceze din principatele germane, pregătirea flotei engleze și ridicarea unor mari armate ca semne clare ale unui război iminent. În ciuda tinereții sale, la 25 februarie 1672 Wilhelm al III-lea a fost numit Căpitan-General al armatei confederate neerlandeze.Troost, W. (2001), p. 75 Rivalitățile politice interne și nesiguranța asupra strategiei francezilor au împiedicat stabilirea unei puternice armate de câmp; majoritatea celor 83.000 de soldați (70.700 infanterie și 12.710 cavalerie în iunie 1672Troost, W. (2001), p. 76) era repartizată în fortărețe.Troost, W. (2001), p. 77 În vreme ce Republica Neerlandeză era astfel slab pregătită pentru o campanie pe uscat, avea o situație mai favorabilă pe mare, în ciuda faptului că Statele Generale au decis să limiteze bugetul marinei la 4.776.248 guldeni (mai puțin decât proiectul inițial de buget de 7.893.992 guldeni) pentru a nu-i provoca pe englezi.

După ce a distrus grosul flotei engleze la Chatham, din 1667 flota neerlandeză era cea mai puternică din lume. Până în 1672 englezii au reușit ajungă din nou la paritate, înlocuind navele mari pierdute în timp ce neerlandezii au construit puține nave iar una dintre cele cinci amiralități autonome, cea din Friesland, nu putea să contribuie cu prea multe nave deoarece acea provincie a fost atacată de Münster. Succesul flotei neerlandeze se datora mai ales standardelor de antrenament îmbunătățite. În marile bătălii din 1666 neerlandezii încă nu se obișnuiseră cu noile nave de război, mult mai mari, iar comandanții au făcut atunci câteva greșeli tactice costisitoare. În plus, conflictul personal dintre amiralii Michiel de Ruyter și Cornelis Tromp a afectat unitatea flotei. De Ruyter s-a folosit de vara anului 1671 pentru a executa multe manevre de antrenament folosind linia de bătaie, perfectând focul artileriei și instaurând un nou nivel de coerență și disciplină. Prin urmare, în 1672 Republica se afla la apogeul puterii sale navale. În Marina Engleză, însă, amiralul Edward Spragge devenise invidios pe comandantul suprem, Prințul Rupert al Rinului. De asemenea, Spragge a rupt formația în două bătălii diferite pentru a se duela cu inamicul său personal, Tromp, după ce a jurat că îl va ucide pentru că i-a insultat soția. Cooperarea dintre marinele engleză și cea franceză a fost proastă, plină de neînțelegeri și de suspiciuni.

Carol intenționase să-l facă pe Wilhelm supusul său ridicându-l de la o poziție neimportantă la cea de conducător nominal, asigurându-se de dependența acestuia față de regele englez. Amenințarea invaziei a avut însă efectul neprevăzut de a întări poziția lui Wilhelm. Dându-și seama deja de intențiile lui Carol, în ianuarie 1672 Wilhelm a încercat să profite de puterea sa mărită oferindu-i Angliei alianța Republicii Neerlandeze. Troost, W. (2001), p. 74 În schimb, Carol ar fi trebuit să ceară Statelor Generale să îl numească pe Wilhelm stadhouder și să rupă alianța cu Franța. Însă Carol nu a acceptat această propunere; fără amenințarea invaziei franceze, nu putea spera ca neerlandezii să i se supună.

La fel cum s-a întâmplat și în conflictul precedent, englezii au încercat chiar dinainte să declare război să intercepteze flota neerlandeză de Smyrna, un convoi anual cu nave comerciale neerlandeze care naviga din Levant sub escorta unei flotile pentru a-l proteja de corsarii barbari. La 22 () martie 1672 amiralul Robert Holmes a atacat convoiul în Canalul Mânecii, dar a fost respins de către Cornelis Evertsen cel mai Tânăr, capturând doar un număr limitat de nave.

Invazia

Conform Tratatului de la Dover, Anglia s-a alăturat Franței declarând război la 7 aprilie 1672, la o zi după declarația franceză din 6 aprilie, invocând ca pretext incidentul MerlinRodger (2004), p. 81. Datorită unui sistem nou de baze înaintate de aprovizionare proiectat de Marchizul de Louvois, armata franceză a avansat surprinzător de repede. La 7 mai o armată franceză de 130.000 de soldați (118.000 infanterie și 12.500 cavalerie), acompaniată în mod excepțional de însuși Ludovic al XIV-lea, a mărșăluit într-o singură lună prin Liège, trecând pe lângă fortăreața neerlandeză de la Maastricht, a avansat de-a lungul Rinului, a cucerit cele șase fortărețe de pe Rin din Cleves apărate de garnizoane neerlandeze, iar la 12 iunie a trecut Rinul Inferior în Betuwe, invadând astfel Republica și flancând astfel Linia Ijssel. Troost, W. (2001), p. 83 Drept rezultat, provincia Overijssel și-a retras trupele din armata neerlandeză de câmp deja mică pentru a-și proteja propriile orașe; curând după aceasta, provincia a capitulat în fața lui Bernhard von Galen, prințul-episcop de Münster, care a mărșăluit apoi spre Nord pentru a ocupa Drenthe și a asedia Groningen.