Bătălia din Marea Coralilor

Bătălia din Marea Coralilor, purtată între –, a fost o bătălie navală majoră a războiului din Pacific, purtată între forțele navale imperiale japoneze și forțele aeriene și navale aliate, din Statele Unite și Australia, în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Bătălia s-a consacrat ca fiind prima bătălie navală în care portavioanele inamice s-au atacat direct unele pe celelalte, și de asemenea a fost prima bătălie navală în care flotele inamice nu s-au zărit și nu au tras direct una asupra celeilalte.

Într-o încercare de a-și întări poziția în Pacificul de Sud, forțele Imperiului Japonez au decis să invadeze și să ocupe Port Moresby din Noua Guinee și din Insulele Solomon aflate la sud-est. Planul a fost numit Operațiunea MO și a implicat câteva unități importante ale flotei japoneze, inclusiv trei portavioane, pentru a asigura apărarea aeriană a flotei invadatoare, sub comanda lui . Statele Unite au aflat despre planul japonez prin interceptarea comunicațiilor și au trimis două portavioane însoțite de crucișătoare americane și sub comanda amiralului Frank J. Fletcher pentru a opri ofensiva japoneză.

În zilele de 3 și 4 mai, forțele japoneze au invadat și ocupat Tulagi, deși câteva din navele de război de sprijin au fost surprinse și scufundate sau doar avariate de avioanele de pe portavionul . Fiind avertizate de acum de prezența portavioanelor americane în zonă, portavioanele japoneze au intrat în Marea Coralilor cu intenția de a găsi și de a distruge forțele navale aliate.

Începând cu data de 7 mai, portavioanele ambelor părți au executat atacuri aeriene în două zile consecutive. În prima zi, Statele Unite au scufundat portavionul japonez Shōhō, iar japonezii au scufundat un distrugător și au avariat grav un petrolier (care ulterior a fost lăsat să se scufunde). În ziua următoare, portavionul japonez Shōkaku și portavionul american (care a fost și evacuat) au fost avariate, iar portavionul Yorktown a fost deteriorat. Cum ambele părți au suferit pagube mari concretizate în pierderea unor avioane și avarierea sau distrugerea unor portavioane, flotele s-au retras din zona de conflict. Pentru că a pierdut apărarea aeriană asigurată de portavioane, Inoue a retras flota din Port Moresby cu intenția de a ataca mai târziu.

Deși a fost o victorie tactică a japonezilor din punctul de vedere al numărului navelor scufundate, bătălia se va dovedi a fi o victorie strategică a aliaților pentru mai multe motive. Expansiunea japoneză, care părea de neoprit până în acel moment, a fost respinsă pentru prima dată. Mult mai important, portavioanele japoneze Shōkaku și Zuikaku - unul avariat, iar celălalt cu numărul de avioane împuținat - urmau să fie incapabile să se implice în Bătălia de la Midway, care urma să aibă loc în luna următoare, asigurând astfel egalitatea în ceea ce privește numărul de avioane între cei doi adversari, fapt care va contribui în mod semnificativ la victoria Statelor Unite în acea bătălie. Pentru că japonezii au pierdut portavioane în Bătălia de la Midway, nu au putut să invadeze de pe ocean Port Moresby. Două luni mai târziu, aliații au profitat de vulnerabilitatea strategică a japonezilor și au lansat Campania din Guadalcanal care, împreună cu Campania din Noua Guinee, a dus la spargerea defensivei japoneze în Pacificul de Sud și a fost un factor important pentru înfrângerea Japoniei în al Doilea Război Mondial.

Context istoric Expansiunea Imperiului Japonez Pe 7 decembrie 1941, folosind portavioane, japonezii au atacat flota din Pacific a Statelor Unite ale Americii la Pearl Harbor, în Hawaii. Atacul a distrus sau a avariat cele mai multe dintre navele de război ale acestei flote și a dus la formularea declarației oficiale de război dintre cele două țări. La începutul acestui război, comandanții japonezi au căutat să neutralizeze flota americană, să ocupe teritorii bogate în resurse minerale și să obțină o bază militară strategică pentru a-și apăra imperiul îndepărtat. În același timp cu Pearl Harbor, japonezii au atacat și Malaya, provocând Regatul Unit, Australia și Noua Zeelandă să se alăture Statelor Unite în războiul împotriva Japoniei. Potrivit „Ordinului secret numărul 1” datat 1 noiembrie 1941, al Marinei Imperiale Japoneze, scopul campaniilor inițiale ale Japoniei a fost să „elimine forțele britanice și americane din Indiile Olandeze de Est și din Filipine și să stabilească o politică de autonomie și de independență economică.”Parker, p. 3, Millot, pp. 12–13. thumb|left|Expansiunea Imperiului Japonez în Pacificul de sud-vest din decembrie 1941 până în aprilie 1942

Pentru atingerea acestor scopuri, în primele luni ale anului 1941, în afară de Malaya, forțele japoneze au atacat și au ocupat Filipine, Tailanda, Singapore, Indiile Olandeze de Est, Insula Wake, Insula Noua Britanie, Insulele Gilbert și Guam provocându-le forțelor terestre, navale și aeriene aliate pierderi grele. Japonia a plănuit să folosească aceste teritorii pentru a stabili o zonă de apărare pentru imperiul său de unde urmărea să angajeze tactici de uzură pentru a învinge orice contraatac al aliaților.Murray, pp. 169–195; Willmott (1982), p. 435; Willmott (2002), pp. 3–8; Millot, pp. 12–13; Henry, p. 14; Morison, p. 6.

La scurt timp după ce a început războiul, Statul Major al Marinei Imperiale Japoneze a recomandat invadarea nordului Australiei pentru a împiedica folosirea acesteia ca bază pentru periclitarea apărării Japoniei din sudul Pacificului. Armata imperială japoneză a refuzat să accepte propunerea susținând că nu are forța necesară și nici capacitatea navală corespunzătoare pentru a efectua o asemenea operațiune. În același timp, vice-amiralul Shigeyoshi Inoue, comandantul Flotei a 4-a (numită și Forța din Mările de Sud), care cuprindea cele mai multe nave din zona Pacificului de Sud, a susținut ocuparea Insulei Tulagi și a orașului Port Moresby din Noua Guinee care ar fi pus nordul Australiei în zona de acțiune a avioanelor japoneze cu baza la sol. Inoue a crezut că, prin ocuparea acestor teritorii, baza militară a Japoniei din , Insula Noua Britanie, va fi mai bine apărată. Comandamentul marinei și armata imperială japoneză au acceptat propunerea lui Inoue și au încurajat operațiuni viitoare care să folosească aceste locuri ca baze suport pentru a-și apropria Noua Caledonie, Fiji și Samoa, întrerupând astfel rutele de aprovizionare și căile de comunicații dintre Australia și Statele Unite ale Americii. (USACMH) (Vol II), p. 127; Parker, p. 5; Frank, pp. 21–22; Willmott (1983), pp. 52–53, Willmott (2002), pp. 10–13; Hayashi, pp. 42–43; Dull, p. 122–125; Millot, pp. 24–27; D'Albas, pp. 92–93; Henry, pp. 14–15; Morison, p. 10; Parshall, pp. 27–29.

În aprilie 1942, armatele terestre și navale au dezvoltat un plan care a fost numit Operațiunea MO, conform căruia Port Moresby urma să fie invadat de pe ocean și luat în stăpânire până la 10 mai. Planul a inclus și ocuparea Insulei Tulagi pe 2-3 mai, unde navele aveau să înființeze o bază militară pe apă pentru potențialele atacuri aeriene care vor lovi teritoriile și armatele aliate și pentru a asigura o bază pentru avioanele de recunoaștere. După realizarea planului MO, marina a intenționat să înceapă operațiunea RY folosind aceleași nave, în vederea ocupării Insulelor Nauru și Insulei Banaba pe 15 mai, pentru a avea acces la depozitele de fosfat. Operațiuni viitoare împotriva Insulelor Fiji, Samoa și Noua Caledonie, denumite operațiunea FS, erau plănuite să înceapă după ce se terminau operațiunile MO și RY.

Din cauza unui atac aerian devastator executat de aliați cu avioane cu baza la sol sau pe portavioane asupra forțelor navale japoneze pentru invadarea regiunii - din Noua Guinee în cursul lunii martie, Inoue a cerut să i se trimită portavioane pentru a asigura apărarea aeriană a forțelor implicate în operațiunea MO. Inoue era îngrijorat mai ales din cauza bombardierelor aliate staționate la bazele aeriene din Townsville și din Australia, care se aflau în afara razei de acțiune a propriilor bombardiere găzduite la și .Gill, p. 39, Hoyt, pp. 8–9; Willmott (1983), p. 84; Willmott (2002), pp. 12–13 & 16–17; Hayashi, pp. 42–43 & 50–51; Dull, pp. 122–125; Millot, pp. 27–31; Lundstrom (2006), p. 138; Bullard, p. 50; Parshall, pp. 27–29 & 31–32. Armata Imperială Japoneză și Marina Imperială Japoneză au fost de acord să aștepte până când avea să fie finalizată operațiunea de ocupare a Atolului Midway și a Insulelor Aleutine înainte de a ataca Fiji și Samoa (Hayashi, p. 50). Senshi Sōshō (istoria militară a implicării Imperiului Japonez în războiul din Pacific) afirmă că trupele din cadrul Marinei Imperiale Japoneze trebuia să ocupe Insula Samarai pentru a securiza Strâmtoarea Chinei pe drumul spre Arhipelagul Louisiade (Bullard, p. 56).

Riposta aliaților Marina Statelor Unite, condusă de Communication Security Section (Divizia de Securitate a Comunicațiilor) din cadrul Office of Naval Communications (Biroul de Comunicații Navale), a avut un oarecare succes în ceea ce privește spargerea codurilor și cifrurilor folosite de japonezi. Până în martie 1942, Statele Unite au fost capabile să descifreze până la 15% din codul Marinei Imperiale Japoneze Ro sau Cartea de coduri navale D (numit codul JN-25B de americani) care a fost utilizat în aproximativ jumătate din comunicațiile efectuate de Marina Imperială Japoneză. Până la sfârșitul lunii aprilie, americanii puteau să înțeleagă 85% din comunicațiile transmise în codul Ro.Parker, pp. 20–22; Willmott, (2002), pp. 21–22; Parshall, p. 60. Din motive necunoscute, Marina Imperială Japoneză a amânat schimbarea cifrurilor din codul „Ro” de la 1 aprilie la 1 mai, apoi la 27 mai 1942. (Wilmott, pp. 21–22; Lundstrom (2006), p. 119). Statele Unite au avut centre speciale pentru informații și decriptare în Washington, DC, Pearl Harbor, și, cu australienii, la Melbourne (Prados, pp. 300–303).

În martie 1942, Statele Unite au observat prima mențiune referitoare la operațiunea MO în mesajele interceptate. Pe 5 aprilie, americanii au interceptat un mesaj al Marinei Imperiale Japoneze care ordona unui portavion și altor nave mari de război să acționeze în zona de operațiuni a comandantului Inoue. Pe 13 aprilie, britanicii au descifrat un alt mesaj care îl informa pe Inoue că Divizia a cincea portavioane, care consta din portavioanele Shōkaku and Zuikaku, se afla în marș pentru a intra sub comanda sa, plecând din Formosa și trecând pe la principala bază a Marinei Imperiale Japoneze, situată pe insulele Chuuk. Britanicii au transmis mesajul americanilor, împreună cu concluzia că Port Moresby este probabil o țintă a operațiunii MO.Prados, p. 301.

thumb|left|upright|Frank Jack Fletcher, comandantul US Task Force 17