thumb|180px|Termometrul din turnul bisericii Saint-Germain-l'Auxerrois din Paris. Termometria este o ramură a fizicii experimentale care are ca obiect de studiu metodele și instrumentele de măsurare a temperaturii corpurilor.Remus Răduleț și colab. Lexiconul Tehnic Român, București: Editura Tehnică, 1957-1966. Este o disciplină practică, fundamentată teoretic prin principiile termodinamicii și are aplicații în multiple domenii științifice, tehnice, industriale etc.
Temperatura este una din mărimile fizice fundamentale ale SI având unitatea de măsură kelvin, ea este o mărime intensivă legată de energia internă a corpurilor. Din cauza unor constrângeri date de principiile termodinamicii, definirea unităților de măsură pentru temperatură este posibilă numai prin alegerea a două stări termice perfect reproductibile ale unei substanțe, numite puncte de reper termometric sau puncte fixe, și atribuind arbitrar valori ale temperaturii pentru cele două stări. Prin raportarea valorii intervalului de temperatură la un număr se poate defini unitatea de măsură pentru temperatură. De-a lungul timpului, în funcție de punctele de reper termometric avute în vedere, au fost construite diverse scări termometrice, numite scări empirice, cărora le corespund unități de măsură proprii. Cele mai cunoscute sunt scările Kelvin, Celsius, Fahrenheit și Rankine dintre care scara Kelvin, numită și scară de temperatură termodinamică este o scară remarcabilă datorită faptului că are originea în punctul numit zero absolut, adică cea mai mică temperatură care poate exista în natură; motiv pentru care unitatea ei de măsură a fost adoptat ca unitate fundamentală.
Termometria impune o serie de cerințe, atât asupra instrumentelor de măsură cât și metodei de măsurare, cerințe care rezultă din caracterul procesului de măsurare și proprietățile termodinamice ale sistemului. Instrumentul de măsură trebuie să fie în echilibru termodinamic cu mediul sau corpul al cărui temperatură se măsoară, din această cauză capacitatea calorică a instrumentului trebuie să fie neglijabilă față de capacitatea calorică a corpului de măsurat. Pentru asigurarea univocității și proporționalității valorilor măsurate, metoda de măsurare trebuie să se bazeze pe utilizarea unor fenomene fizice descrise de legi date prin relații lineare în temperatură.
Instrumentul cu ajutorul căruia se determină temperatura corpurilor sau mediilor cu care vine în contact se numește termometru. În principiu este alcătuit dintr-un corp termometric, caracterizat de o mărime fizică, numit mărime termometrică, ce variază cu temperatura după o anumită lege fizică. Există o foarte mare varietate de termometre, construite pentru diverse domenii de măsurare și de utilizare. În funcție de corpul termometric, există termometre cu gaz, lichid sau solid (metale sau semimetale); după natura mărimii termometrice respectiv legea fizică, există termometre mecanice, electrice, magnetice, de radiații și altele.
Istoricul termometriei thumb|150px| Termoscop de tip Galileo indicând 24 deoarece balonul respectiv plutește la mijloc. Temperatura și măsurarea ei fiind concepte fundamentale ale termodinamicii, istoria termometriei este strâns legată de cea a termodinamicii.
Philon din Bizanț și Heron din Alexandria știau că unele substanțe, ca aerul, se dilată sau se contractă, ridicând apa în tuburi închise la un capăt și scufundate cu celălalt în apă.T. D. McGee - Principles and Methods of Temperature Measurement, 1988, ISBN 0-471-62767-4, p. 2-4
În 1592–1593 Galileo Galilei construiește un termoscop,Vincenzo Viviani - Racconto istorico della vita del Sig.r Galileo Galilei, 1654R. S. Doak - Galileo: astronomer and physicist, 2005, ISBN 0-7565-0813-4, p. 36 care indica variațiile de temperatură prin variația volumului unei mase de aer închise într-un balon. Prin contracție aerul trăgea apa într-un tub subțire. Tot el a construit aparate în care mici baloane de sticlă se ridicau sau coborau în alcool la variația temperaturii (v. fig. alăturată).Scientific American, Volume 5, Issue 50, 31 august 1850, accesat 2010-07-18
Tipul de aparat cu balon și capilară era destul de comun în epocă, Jan Baptista van Helmont (1577–1644) utiliza în aceeași perioadă un aparat similar.Paul Augé (coordonator) Grand Memento encyclopédique Larousse, Paris: Éditions Larousse, 1936-1937, vol 2, p. 318 La fel, în 1712 Santorio Santorio (1561–1636), în 1621 Cornelis Drebbel (1572–1633), care îl numea „barotermoscop”, iar Dr. Robert Fludd (1574–1637) îl numea „spaeculum”. Aceste instrumente n-aveau scală, nu indicau de fapt temperatura, ci doar variația ei. În plus, indicațiile termoscoapelor erau eronate datorită variației presiunii atmosferice.
Pentru a deveni termometre, termoscoapele trebuiau prevăzute cu o scală gradată. Cuvântul termometru apare pentru prima dată în în anul 1624, în lucrarea La Récréation Mathématique de J. Leurechon, unde este descris unul cu o scară cu 8 gradații,R. P. Benedict - Fundamentals of Temperature, Pressure, and Flow Measurements, ed a 3-a, 1984, ISBN 0-471-89383-8, p. 4-6 însă procupările de gradare sunt mai vechi. Prioritatea atașării scalei este revendicată de diverse surse. Se afirmă că ar fi Giovanni Francesco Sagredo (1571–1620)J. E. Drinkwater - Life of Galileo Galilei, 1832, p. 41 sau Santorio SantorioThe Galileo Project: Santorio Santorio, galileo.rice.edu, accesat 2010-07-19 în jurul anilor1611–1613. De asemenea, în 1638, după moartea lui Robert Fludd, în notițele sale s-a găsit ceva care poate fi interpretat drept o scală atașată unui termoscop. Toate acestea sunt la baza revendicărilor inventării termometrului, însă se pare că a fost vorba de o evoluție treptată, mulți contribuind la cristalizarea soluțiilor.
Altă problemă era găsirea unui principiu de măsurare unde indicația instrumentului să nu depindă de presiune, iar aceasta a fost termometrul cu lichid. În 1654 Ferdinando II de' Medici (1610–1670), Mare duce de Toscana, face la Accademia del Cimento un balon cu capilară etanș, umplut cu alcool, primul termometru modern. Etalonarea s-a făcut notând cu „0” nivelul atins când aparatul era plasat într-o pivniță adâncă, însă diviziunile deasupra și dedesubtul lui 0 erau arbitrare.
thumb|180px|left| Termometre din secolul al XVIII-lea. Robert Boyle (1627–1691) a fost primul care a propus ca punct fix punctul de înghețare al apei. În 1665 Christiaan Huygens (1629–1695) a propus drept capete ale scării punctele de îngheț, respectiv de fierbere ale apei, iar în 1694 Carlo Renaldini (1615–1698) de la Accademia del Cimento a propus împărțirea acestui interval în părți egale și extrapolarea scării. Inițial propunerea n-a avut succes, deoarece temperatura de fierbere a apei depinde de presiune, influențată de altitudinea locului unde se făcea experiența. Guillaume Amontons (1663–1705) a construit în 1695 un termometru bazat pe variațiile de presiune ale unei mase constante de aer, precursor al termometrului actual cu hidrogen. Acest termometru avea scala gradată pe baza celor două puncte fixe propuse.
Isaac Newton (1643–1727) a construit în 1701 un termometru a cărei scală avea șase puncte fixe: punctul de înghețare al apei, temperatura corpului uman, punctul de topire al cerii, cel de fierbere al apei, cel de topire al unui anumit aliaj și cel de topire al plumbului.
thumb|180px| Diverse termometre cu mercur de uz medical, c. 1800. În 1701 Ole Rømer (1644–1710) construiește un termometru cu lichid folosind în acest scop vin roșu și îl etalonează folosind un amestec de gheață și sare de bucătărie, amestec care genera o temperatură de -14. El este vizitat în 1708 de Daniel Gabriel Fahrenheit (1686–1736), care-i preia metoda și construiește în 1709 un termometru cu alcool. În 1714 el reușește să construiască un termometru cu mercur, lichid propus în 1680 de Edmond Halley (1656–1742), având scala gradată pe baza acelorași puncte ca și cel al lui Amontons, însă a atribuit punctului de înghețare al apei valoarea de 32 °F, iar celui de fierbere 212 °F. Inițial el a atribuit punctul „0” temperaturii unui amestec format din părți masice egale de sare de bucătărie și gheață care se topește și punctul „12” temperaturii corpului uman. Fiecare din cele 12 intervale le-a divizat apoi în 8 subdiviziuni, temperatura corpului uman fiind în final considerată 96 °F.R. P. Benedict (1984) Fundamentals of Temperature, Pressure, and Flow Measurements, 3rd ed, ISBN 0-471-89383-8, page 5 În 1730 René-Antoine Ferchault de Réaumur (1683–1757) construiește un termometru veritabil cu alcool și propune o scară mai simplă (0 º – 80 º), iar Celsius (1701–1744) propune în 1742 scara centezimală, însă cu punctele inversate: 100 º pentru punctul de topire al gheții și 0 º pentru punctul de fierbere al apei. Punctele vor fi inversate în 1744 de către Carl Linné (1707–1778), rezultând scara Celsius (0 º – 100 º) folosită astăzi.Linnaeus' thermometer
În 1848 William Thomson (1824–1907) a introdus scara de temperatură absolută, cu gradația „0” la zero absolut.H. Chang - Inventing Temperature: Measurement and Scientific Progress, Oxford University Press, 2004, ISBN 0-19-517127-6
Diferite instrumente de măsurare a temperaturii au fost inventate astfel: în 1821 Thomas Johann Seebeck (1770–1831) descoperă efectul Seebeck, respectiv termocuplul, în 1864 Antoine Henri Becquerel (1852–1908) propune pirometrul optic, construit efectiv în 1892 de Henry Louis Le Chatelier (1850–1936), în 1871 Carl Wilhelm Siemens (1823–1883) descrie termometrul cu rezistență, iar în 1930 Samuel Ruben (1900–1988) inventează termistorul.
Temperatură
Simțul tactil este procedeul cel mai simplu prin care se apreciază diferența dintre corpurile fierbinți de cele reci. Acesta constituie simțul nostru al temperaturii. Prin simpla pipăire a unor corpuri, ele se pot aranja în ordinea gradului de încălzire a lor. Procedeul acesta, este extrem de subiectiv și impropriu scopurilor științifice sau practice. În 1790 John Locke a demonstrat printr-un experiment simplu nesiguranța acestei metode. Judecata oamenilor, bazată pe simțuri, asupra temperaturii poate fi eronată, iar intervalul de temperaturi care se poate aprecia pe baza simțurilor este extrem de limitat. Pentru necesitățile științei a fost nevoie de elaborarea unei metodologii numerice obiective a măsurării temperaturii.
Introducerea conceptului riguros asupra mărimii fizice temperatură se face în cadrul termodinamicii pe baza principiului zero care afirmă existența unei mărimi scalare numită temperatură, care reprezintă o proprietate a tuturor sistemelor termodinamice, aflate în stări de echilibru, astfel încât egalitatea temperaturilor este o condiție necesară și suficientă pentru realizarea stării de echilibru. Afirmația aceasta este echivalentă cu formularea care exprimă tranzitivitatea echilibrului termic: Dacă A și B sunt două sisteme aflate în echilibru termic cu un al treilea sistem C, atunci A și B sunt în echilibru termic unul cu altul. Temperatura unui sistem este o proprietate care după un anumit timp atinge aceeași valoare ca cea a altor sisteme atunci când toate aceste sisteme sunt puse în contact termic. Acest concept este în concordanță cu experiența comună referitoare la temperatură ca măsură a gradului de încălzire sau răcire a corpurilor, deorece în limita capacității de apreciere pe baza simțului, gradul de încălzire al tuturor sistemelor (corpurilor) devine același după ce ele au fost puse în contact suficient de mult timp.
Bazele fizice ale măsurării temperaturilor Scări de temperatură empirice Formule de conversie pentru diverse unități de temperatură