Armata Zaporojiană (Vîisko Zaporoje), Hetmanatul căzăcesc (în limba ucraineană: Гетьманщина, Військо Запорозьке) a fost un stat al cazacilor din Zaporijia, care a cuprins teritoriile Hetmanatului și al Oastei Zaporojiene. Statul întins în regiunile centrale și nord-estice ale Ucrainei s-a bucurat de o perioadă de independență, urmată de una de autonomie între 1649 – 1775. Statul a fost fondat odată cu izbucnirea Răscoalei lui Hmelnițki în 1648, iar primul lui conducător a fost Bogdan Hmelnițki, care a condus statul în 1648 – 1657.

Hetmanatul și-a pierdut independența ca urmare a tratatului de la Pereiaslav (Pereiaslavska Rada) din 1654. Tratatul de la Andrusovo (Andrusiv) din 1667 a împărțit statul între Rusia și Polonia. Această împărțire a dus la izbucnirea unui război civil între diferitele facțiuni căzăcești din Ucraina care a durat până spre sfârșitul secolului al XVII-lea. În secolul al XVIII-lea, teritoriul Hetmanatului a fost redus la ceea ce este cunoscut ca Ucraina de pe malul stâng. Împărăteasa Ecaterina a II-a a abolit orice urmă de autonomie a cazacilor ucraineni în 1764.

Capitalele hetmanatului au fost Cihirin, Baturin și Hluhiv.

Hetmanatul a ocupat teritoriile a ceea ce este astăzi Ucraina centrală, plus o zonă de frontieră a Rusiei moderne. Hetmanatul a ocupat regiunile (oblast) ucrainene Cernigău, Poltava, și Sumî (fără colțul de sud-est), teritoriile estice ale regiunlor Kiev și Cerkasî, ca și partea vestică a regiunii Briansk din Rusia. Teritoriul Armatei Zaporojiene s-a bucurat de un anumit grad de autoguvernare și a avut propria sa administrație.

Istoric

Înființarea

După o serie de campanii militare încununate de succes împotriva polonezilor hatmanul Bogdan Hmelnițki și-a făcut o intrare triumfală în Kiev de Crăciunul anului 1648, fiind salutat de populația orașului ca eliberator al poporului ucrainean de sub jugul polonez. În februarie 1649, în timpul negocierilor de la Pereiaslav cu delegația poloneză, Hmelnițki a abordat convorbirile cu polonezii de pe poziția de autocrat al rutenilor și unic conducător al Ucrainei.

Hmelnițki s-a angajat în construcția structurii noului stat pe toate planurile: militar, administrativ, financiar, economic și cultural. „Oastea zaporojiană” a fost împuternicită de Hmelnițki cu puterea supremă în noul stat, unificând toate sferele societății ucrainene sub autoritatea sa. Acțiunile hatmanului au vizat dezvoltarea unui sistem administrativ civil și militar ale cărui cadre erau cazaci și nobili ucraineni, precum și stabilirea unei pături conducătoare în Hetmanatul căzăcesc.

Uniunea cu Rusia

După ce Hanatul Crimeii a schimbat tabăra în 1653, aliindu-se cu polonezii împotriva cazacilor, Hmelnițki și-a dat seama că nu se mai poate baza multă vreme pe sprijinul Imperiului Otoman împotriva Rzeczpospolitei și s-a reorientat spre o alianță cu Imperiul Rus. Negocierile lui Hmelnițki cu rușii au început în ianuarie 1654 în Pereiaslav și s-au încheiat în aprilie la Moscova.

Ca urmare a semnării acestui tratat, statul ucrainean trecea sub suzeranitatea Moscovei și era împărțit în două: Hetmanatul, cu capitala la Cihirin și Zaporijia, cu capitala la Siciul Zaporojian. Semnarea tratatului a dus la izbucnirea războiului ruso-polon din 1654–1667.

Năruirea statului ucrainean și divizarea sa

După moartea lui Hmelnițki, fiul lui, Iuri a fost numit succesor. Din păcate, Iuri nu era numai un tânăr lipsit de experiență, dar îi lipsea în mod indiscutabil carisma și calitățile de lider ale tatălui său.

În 1657, conducătorul cancelariei Hetmenatului și unul dintre sfetnicii lui Bogdan Hmelnițki, Ivan Vihovski, a fost ales hatman. Noul hatman a încercat să ducă o politică independentă față de Moscova, ceea ce a dus la izbucnirea unui război civil. Vihovski a reușit să învingă trupele zaporijiene răsculate conduse de atamanii Iakiv Barabaș și Martin Pușkar la Poltava în 1658. La încheierea luptelor, hetmanatul era mult slăbit, iar Vihovski a hotărât să rupă legăturile cu Moscova și a semnat Tratatul de la Hadiaci cu polono-lituanienii în septembrie 1658.

În conformitate cu prevederile acestui tratat, Ucraina devenea a treia componentă autonomă a unei Uniuni statale polono-lituaniene-rutene, cu regele Poloniei monarh al noii Rzeczpospolite. Ucraina urma să păstreze controlul asupra armatei, justiției și bugetului. Tratatul nu a intrat însă niciodată în vigoare, deoarece s-a dovedit foarte nepopular în rândul păturilor de jos ale societății ucrainene, în rândul cărora au izbucnit mai multe răscoale. În cele din urmă, Vihovski a renunțat la funcția de hatman și a emigrat în Polonia.

A urmat perioada „Ruinei”, caracterizată printr-un război civil aproape neîntrerupt de-a lungul secolului al XVII-lea.

În 1467, în plină perioadă a Ruinei, războiul ruso-polonez a luat sfârșit prin semnarea păcii de la Andrusovo, care prevedea împărțirea Hetmanatului în două regiuni, Ucraina de pe malul stâng și Ucraina de pe malul drept. Hetmanatul având capitala la Kiev a păstrat o oarecare autonomie în cadrul statului rus și a rămas să controleze doar Ucraina de pe malul stâng. Ucraina de pe malul drept, cu excepția regiunii Kievului, a devenit parte a Poloniei, iar formațiunile administrative stabilite de Hmelnițki au fost abolite, fiind reînființate voievodatele poloneze Czernigow, Kijow și Bracław.

Perioada lui Mazepa

Perioada Ruinei s-a terminat odată cu alegerea în funcția de hatman al lui Ivan Mazepa, care a adus stabilitate în statul ucrainean. El a unit din nou Ucraina sub conducerea unui singur hatman. Hetmanatul a înflorit în timpul conducerii sale, în special în domeniul artistic. Stilul arhitectural dezvoltat în timpul mandatului său a fost numit „baroc ucrainean”.

În timpul mandatului său a izbucnit Marele Război Nordic dintre Țaratul Rusiei și Imperiul Suedez. Alianța lui Mazepa cu Petru cel Mare a provocat pierderi grele cazacilor și a permis Rusiei să se amestece în treburile interne ale Hetmanatul. Atunci când rușii au refuzat să apere Ucraina împotriva atacului Poloniei aliate cu Suedia, Mazepa și cazaci zaporijieni s-au aliat la rândul lor cu suedezii în 1708. Bătălia decisivă s-a dat în iunie 1709 la Poltava, unde rușii au ieșit învingători. Victoria rușilor a pus capăt visului de independență a lui Mazepa, independență pe care o promiseseră suedezii. După bătălia de la Poltava, autonomia hetmanatului a rămas numai pe hârtie iar rușii au înființat gubernia Kievului.

Distrugerea Armatei Zaporojiene

În timpul domniei Ecaterinei a II-a, autonomia Hetmanatului a fost restrânsă până la dispariție. După mai multe încercări eșuate, rușii au reușit să desființeze definitiv instituția hatmanului în 1764, iar prerogativele sale au fost asumate de „Colegiul Micii Rusii”. Astfel, statul ucrainean a fost incorporat definitiv în Imperiul Rus.

Ecaterina a II-a a dat pe 7 mai 1775 ordinul direct de distrugere a Siciului Zaporijian. La 5 iunie 1775, armata rusă – infanterie și artilerie – au înconjurat Siciul și l-au distrus. Armata rusă i-a dezarmat pe cazaci și le-a confiscat tezaurul și arhiva. Atamanul de tabără Petro Kalnișevski a fost exilat la mănăstirea de pe Insula Solovețki. Arestarea atamanului Kalnișevski a marcat sfârșitul Armatei Zaporojiene.

Cultura

Existența Hetmanatului a marcat o perioadă de înflorire culturală în Ucraina, în special în timpul hatmanului Ivan Mazepa.

Învățământul

Călătorii străini care au vizitat Hetmanatul au remarcat nivelul ridicat de alfabetizare al ucrainenilor, chiar și în rândul celor din păturile de jos. În Hetmanat existau mai multe școli primare decât la vecinii polonezi sau ruși. Prin deceniul al cincelea al secolului la XVII-lea, din 1.099 stanițe din cadrul a șapte districte regimentale, 866 aveau școli primare. Un călător german scria în 1720 că fiul hatmanului Danilă Apostol, care nu părăsise niciodată Ucraina, vorbea fluent latina, italiana, franceza, germana, poloneza și rusa.Volodymyr Sichynsky (1953). Ukraine in foreign comments and descriptions from the VIth the XXth century. New York: Ukrainian Congress Committee of America În timpul hetmanatului lui Mazepa, Colegiumul din Kiev a fost transformat în Academie, reușind să atragă pe băncile sale pe unii dintre cei mai cunoscuți învățați ai lumi ortodoxe.Magocsi 1996, p 259. Mazepa a înființa un alt colegiu la Cernigău. Unii dintre studenții de la Kiev, precum Feofan Prokopovici (fondatorul Academiei Ruse de Științe), s-au mutat la Moscova, astfel încât patronajul cultural al lui Mazepa a ridicat nivelul cultural nu doar al Ucrainei, dar și al Rusiei. În 1737 a fost înființată o Academie de muzică în capitala de atunci a Hetmanatului, Hluhiv.

În afară de mai vechile tiparnițe din Kiev, au fost deschise noi ateliere în Cernigău și Novhorod-Siverskîi. Deși cea mai mare parte a cărților erau de natură religioasă, au mai fost tipărite și cărți cu carectere istoric. Inoketii Ghizel a fost cel care a lansat într-o carte scrisă în 1674 pentru prima oară ideea conform căreia Moscova este moștenitoarea de drept a Kievului, capitala Rusiei Kievene.Magocsi 1996, p 257.

Religia

Biserica Ortodoxă Ucraineană a ieșit în 1648 de sub jurisdicția Patriarhiei Constantinopolelui numai pentru a trece imediat sub autoritatea Patriarhiei Moscovei. Adevărul este că ierarhii bisericii ucrainene au încercat mai înainte de 1648 și după această dată să ducă o politică independetntă. Ivan Mazepa a stabilit o relație personală foarte strânsă cu mitropolitul Varlaam Iasinski (în scaun între 1690–1707). Mazepa a întărit biserica prin donații în bani, terenuri și sate de iobagi. Mazepa a finanțat contruirea mai multor biserici în Kiev și pentru restaurarea unora vechi și modificare lor conform canoanelor arhitectonice ale barocului ucrainean.Magocsi 1996, p 258.

Societatea

Structura socială a Hetmanatului era formată din cincin grupuri: nobilimea, cazacii, clerul, orășenii și țăranii.

Nobilimea

Nobilimea a continuat să fie clasa socială dominantă în Hetmanat, tot așa cum fusese și pe vremea stăpânirii poloneze, deși compoziția și legitimitatea ei în cadrul noii societăți s-a schimbat în mod radical. În timul rebeliunii lui Hmelnițki, șleahticii polonezi și magnații ruteni polonizați au fugit din Ucraina. Ca urmare, noua aristocrație a fost formată din amestecul nobilimii care rămăsese pe teritoriul Hetmanatului (vechi familii nobiliare care respinseseră polonizarea și mica nobilime care se alăturaseră cazacilor în lupta împotriva polonezilor) cu ofițerimea căzăcească în ascensiune. Nobilii loiali Hetmanatului, spre deosebire de aristocrații polonezi, ale căror proprietăți fuseseră redistribuite ucrainenilor, își păstaseră privilegiile, pământurile și satele de iobagi. Vechea nobilime și noua clasă a ofițerilor cazaci au fost numiți „Distinșii tovarăși militari”. Astfel, natura statutului nobiliar a fost schimbată în mod fundamental, nemaifiind ereditar, depinzând în schimb de loialitatea față de statul căzăcesc.Magocsi 1996, p 250. În timp însă, pământurile ofițerilor cazaci și privilegiile lor au devenit ereditare, iar clasa nobililor și ofițerilor a reușit să acapareze moșii întinse, comparabile cu cele ale magnaților polonezi, pe care îi înlocuiseră.

Cazacii

Cei mai mulți dintre cazaci nu au reușit să intre în rândul noblimii și au continuat să-și joace rolul lor de soldați. Cazacii de rang mic și-au exprimat în mod violent nemulțumirile și au declanșat un număr mare de rebeliuni, în special în perioada de instabilitate și războaie civile a „Ruinei”. Nemulțumirile cazacilor au fost exploatate cu abilitate de autoritățile de la Moscova. Siciul Zaporijian a funcționat ca refugiu pentru cazacii care fugeau din Hetmanat, tot așa cum servise de refugiu și în perioada de timp de dinaintea răscoalei lui Hmelnițki.

Clerul