Alexie I Comnenul (în ), () a fost împărat bizantin între anii 1081 - 1118.
Lupta pentru tron Neamul Comnenilor se trăgea din orășelul trac Comne. Deși unul dintre reprezentanții lui, Isaac I Comnenul, ocupase mai înainte tronul imperiului, întemeietorul dinastiei Comnenilor a fost nepotul acestuia, Alexie. Alexie a fost general sub domnia lui Mihail VII Ducas și Nicefor III Botaneiates. Căsătoria cu Irina Ducas din familia Ducas, asigură domnia împăratului Alexie I. Puțin câte puțin, Alexie și rudele sale, mai cu seamă fratele său mai mare, Isaac, și mama sa, Ana Dalassena, au început să se simtă apăsați de domnia incapabilului Botaniates. Când acesta din urmă și-a anunțat decizia de a-l desemna ca moștenitor al puterii pe nepotul său, Synadenos, și nu pe Alexie care merita și, probabil, aștepta acest lucru, Comnenii au început pregătirile pentru răscoală, sprijinindu-se pe oștire și pe numeroasele lor rude cu influență la curte. În iarna anului 1081, Alexie a refuzat să conducă lupta împotriva lui Nikephor Melissenos, cumnatul său, care se răzvrătise. Prin acest pas, Alexie și-a atras asupra sa grave bănuieli din partea basileului, cu toate acestea, Nikephor III i-a poruncit să pornească împotriva turcilor, aliați ai lui Melissenos, care ocupaseră Cyzicul. Comnenul își aduna armata pentru expediție în prejma zidurilor Constantinopolului. Într-un sfârșit, Botaniates și-a manifestat mirarea, în legătură cu efectivul ei prea numeros (el îi ordonase sebastos-ului să ia doar câteva detașamente). Alexie, râzând, i-a răspuns că, de la înălțimea turnurilor, oștirea din preajma unei cetăți pare întotdeauna mai mare decât în realitate. Dându-și seama că și-a pierdut deja încrederea împăratului, la începutul lui februarie, Alexie a vizitat casele partizanilor săi din Constantinopol (în primul rând, ale celor din mediul aristocrației militare), asigurându-se de concursul lor, și, în noaptea de 14 februarie 1081, a fugit în Tracia împreună cu fratele său, Isaac, după ce tăiaseră picioarele cailor din grajdurile împărătești, pentru a evita urmărirea. Stabilindu-se în orașul Tzurullon din Tracia, frații au început să adune oștiri și să-i incite pe magnați la răzvrătire. Unul dintre primii care au fost invitați să participe a fost cezarul Ioan Ducas: Noi am pregătit bucate drese, foarte bune, dacă vrei să împarți mâncarea cu noi, vino cât mai repede să iei parte la ospăț (cf. Anna Comnena). Frații și-au împărțit puterea încă la Tzurullon. Deși Isaac era mai în vârstă, Alexie se bucura de mult mai multă popularitate printre ostași, de aceea el a stat în fruntea răscoalei. Isaac a căpătat, mai apoi, titlul cel mai înalt după împărat-sebastocrator, care a fost inventat anume pentru el. Răsturnându-l pe Botaniates, după o luptă de scurtă durată, și încoronându-se (4 aprilie 1081), Alexie I Comnenul s-a ales cu o moștenire groaznică.
Luptele cu normanzii Totul era în neorânduială: armata, finanțele, administrația. Turcii pe care îi chemase Melissenos răpiseră aproape întreaga Asie Mică, împreună cu orașele Brussa și Niceea, și ajunseră la Propontida. Dinspre nord, Imperiul era amenințat de hoardele pecenege, iar în Italia își ridicase deja pânzele flota lui Robert Guiscard, îndreptată asupra Dalmației.
Cu Nikephor Melissenos, noul autocrator, a aranjat lucrurile ca între rude și acesta depuse armele, primind în schimb, nu jumătatea de Bizanț, propusă de Comnen mai înainte, ci titlul de cezar și Thessalonicul ca domeniu. Acum, sosise momentul să fie încheiate socotelile cu normanzii. Alexie I a semnat pace cu selgiucizii, alianțe cu Veneția și cu regele german Henric IV. Asigurându-și, în felul acesta, un paravan diplomatic, basileul a condus armata romeilor în Dalmația, unde debarcase și asediase orașul Dyrrachion oștirea de 30.000 de oameni a cumplitului Robert Guiscard care avea ca obiectiv final, să obțină coroana imperială a Bizanțului. Asediul asupra orașului Dyrrachion trebuia să-i deschidă conducătorului normand drumul spre Constantinopol. Slavii din partea locului îi susțineau bucuroși pe normanzi, năzuind la eliberarea de sub puterea nesățioșilor funcționari bizantini. La 18 octombrie 1081, Alexie Comnenul a intrat în luptă cu forțele lui Robert. Neizbutind să țină piept atacului pedestrimii grele varege (mai exact, varego-ruso-anglo-saxone) a Comnenului, normanzii au luat-o la sănătoasa și, numai printr-o minune, viteaza Gaïta, concubina lui Guiscard, a reușit să-i oprească pe oștenii care fugeau și să-i trimită din nou la luptă. Varegii, obosiți de urmărire, au fost dați peste cap și zdrobiți , iar cavaleria împlătoșată a lui Guiscard (1300 de cavaleri italo-normanzi) i-a respins pe kataphrakții greci, inferiori acesteia în ce privește calitățile combative. Cneazul Constantin Boda din Zeta, aliatul bizantinilor, i-a trădat și n-a intrat în luptă. A fost o înfrângere deplină, romeii s-au retras, Dyrrachion a căzut. În această bătălie, Alexie și-a demonstrat vitejia sa excepțională, pentru care îl iubeau atât de mult ostașii săi. După mărturia fiicei sale, lui Alexios îi plăcea să repete: Este mai bine să mori într-o luptă bărbătească, decât să-ți salvezi viața cu prețul dezonoarei
Normanzii, înaintând treptat spre est, au jefuit Epirul, Macedonia și Thessalia asediind Larissa. Cu aceasta însă succesele lor au luat sfârșit. Deși Bizanțul, în acest moment, era slab, la cârma țării se afla un suveran talentat și tenace, care a reușit în cel mai scurt timp să organizeze apărarea, să reziste și să învingă. În iarna anului 1082, el a recurs la o măsură extremă: a confiscat o parte din comorile bisericii, pentru a plăti solda mercenarilor, iar în mai i-a atras de partea sa pe venețieni, oferindu-le mari privilegii comerciale. Alexie și-a instruit trupele să acționeze cu viclenie împotriva călărimii grele a cavalerilor: să arunce în fața cailor ghimpi de oțel, să folosească pentru apărare carele; el a organizat detașamente de țintasi, înarmați cu arcuri puternice cu bătaie lungă. Pe lângă aceasta, Alexie, fiind un diplomat de excepție, i-a încurajat cu plăcere pe adversarii politici ai lui Robert din Italia și a angajat contingente militare turcești. Flota dogelui venețian Domenico Selvo le provoca normanzilor înfrângere după înfrângere. Între timp, Robert Guiscard se împotmolise de-a binelea în Italia: mai întâi, salvându-l pe papa Grigore VII (Papa le ceruse normanzilor, care erau vasalii Romei, ajutor împotriva împăratului Henric IV și a antipapei Clement III), apoi înăbușind răscoalele din propriile sale posesiuni. Alexie i-a provocat o înfrângere fiului lui Guiscard, Bohemund, în Thessalia, în apropiere de Larissa (prin 1082). Abia peste doi ani, Robert s-a întors în Dalmația și a preluat comanda flotei. Escadra unită greco-venețiană a fost zdrobită, însă, în iulie 1085, Guiscard a murit, iar, peste câtva timp, basileul i-a alungat pe normanzi din Balcani.
Luptele cu pecenegii Însă situația din Europa nu era deloc îmbucurătoare, căci incursiunile pecenegilor în Tracia erau din ce în ce mai devastatoare. În anul 1086, respingând una dintre aceste incursiuni, a căzut în lupta de la Beliatoba, favoritul împăratului, marele domestic Grigore Pacurianos. Un an mai târziu, o hoardă de 80.000 de invadatori a trecut Dunărea pe gheață, împăratul a izbutit să-i respingă pentru scurt timp. În toamna anului 1088, Alexie a condus o expediție împotriva pecenegilor, care cuceriseră Dristra (Dorostolon). Retrăgându-se, după asediul eșuat al cetății, armata bizantină a fost risipită, în timpul marșului prin munții Traciei, de forțele superioare ale pecenegilor. Alexie însuși, deși dăduse dovadă încă o dată de vitejie și de bărbăție excepționale, a fost nevoit să scape cu fuga, retrăgându-se până la cetatea Goloe; în legătură cu această întâmplare, spiritele malițioase din capitală au alcătuit un cântecel: De la Dristra până la Goloe e o poștă bună, Comnene!
Luptele cu turcii Către începutul anilor '90, lângă zidurile Constantinopolului se crease o situație disperată. Emirul de Smyrna, un oarecare Tzachas (un pirat, care se supunea mai puțin sultanului de Iconion) zdrobind flota romee, puse stăpânire pe Clazomenai, Foceea și amenința capitala Imperiului. Pecenegii, ajunși până la Bosfor, inițiaseră tratative cu turcii, privind un atac comun asupra Bizanțului. Împăratul a expediat un mesaj statelor occidentale, implorându-le sa salveze străvechiul avanpost al creștinătății de la Răsărit: Preasfântul Imperiu al creștinilor greci este împilat crunt de către pecenegi și turci: aceștia îl jefuiesc în fiecare zi și îi răpesc ținuturile. Omorurile și batjocura la care sunt supuși creștinii, grozăviile care, în aceste împrejurări, se săvârșesc sunt fără număr și sunt atât de înspăimântătoare pentru auz, încât ar putea zgudui până și văzduhul. Turcii îi supun circumciziei pe copiii și pe tinerii creștini, le siluiesc femeile și pe fecioarele creștine sub ochii mamelor acestora, pe care ei le silesc, totodată să cânte cântece scârboase și deșănțate. Ei făptuiesc asupra băieților și a junilor, asupra robilor și a celor de neam, asupra clericilor și a călugărilor și chiar asupra episcopilor mârșăviile scârnave ale păcatului sodomiei. Aproape întreg pământul, de la Ierusalim până la Grecia, și toată Grecia, împreună cu ținuturile de sus[asiatice], principalele insule, precum Chios și Mitylenen (Lesbos), și alte ostroave și țări, între care și Tracia, au avut de suportat năvala lor. Rămâne singur Constantinopolul, însă ei amenință să ni-l răpească și pe acesta în viitorul apropiat, dacă nu va sosi la timp ajutorul grabnic din partea credincioșilor creștini latini. Propontida e de pe acum acoperită de 200 de corăbii, pe care grecii (din Asia Mică) au fost siliți să le construiască pentru asupritorii lor: în felul acesta, Constantinopolul este expus pericolului nu numai dinspre uscat, ci și dinspre mare. Eu însumi, învestit cu demnitatea imperială, nu văd nicio ieșire, nu găsesc nicio salvare: eu sunt nevoit să fug în fața turcilor și pecenegilor, rămânând într-un oraș până în clipa când apropierea lor m-a determinat să caut adăpost în altul. Așadar, pentru numele lui Dumnezeu și al tuturor prorocilor creștini, vă conjurăm, ostași ai lui Christos, oricine ați fi, grăbiți-vă să-mi veniți în ajutor mie și creștinilor greci. Noi ne lăsăm în mâinile voastre; noi preferăm să fim sub stăpânirea latinilor decât sub jugul păgânilor. Mai bine să vă revină vouă Constantinopolul, decât turcilor și pecenegilor. Lăcașul sfânt, care împodobește orașul lui Constantin, ar trebui să vă fie la fel de scump, pe cât ni-i de scumpă nouă. Dacă, depășind așteptările, gândul la aceste comori creștinești nu vă însuflețește, eu vă reamintesc de bogățiile și giuvaierele fără număr, care sunt adunate în capitala noastră. Numai tezaurele bisericilor din Constantinopol, în argint, aur, mărgăritare și nestemate, țesături de mătase, ar putea fi de ajuns pentru a împodobi toate bisericile din lume. Dar bogățiile catedralei Sfânta Sofia ar putea întrece toate aceste comori laolaltă și se compară, poate, numai cu bogăția templului lui Sololmon. E de prisos să mai vorbim și despre acele avuții imense, tăinuite în visteriile împăraților de altădată și ale nobililor dregători greci. Așadar, grăbiți-vă cu tot norodul vostru, încordați-vă toate puterile, ca aceste comori să nu cadă în mâinile turcilor și ale pecenegilor. Căci, în afară de acea mulțime nesfârșită, care se află pe pământurile Imperiului, este așteptată, zi de zi, sosirea unei noi hoarde de 60 000 de oameni. Noi nu ne putem bizui pe acele oștiri, care ne au mai rămas, întrucât și acestea ar putea a fi ispitite de nădejdea jafului general. Așadar, acționați, cât mai aveți timp, ca nu cumva împărăția creștină și, ceea ce este și mai important, Sfântul Mormânt să fie pierdute pentru voi, ca să căpătați nu osândirea, ci răsplata veșnică în ceruri