Cele o sută de zile

Cele o sută de zile reprezintă perioada dintre revenirea lui Napoleon Bonaparte la Paris, la data de 20 martie 1815, din exilul său pe insula Elba și revenirea pe tron a lui Ludovic al XVIII-lea, la 8 iulie 1815. În acest timp s-a derulat Războiul celei de-a Șaptea Coaliții, constând în operațiunile militare care au avut loc în Belgia de astăzi și în nord-estul Franței; în nordul Italiei și în Regatul Neapolelui în anul 1815. Acest conflict a opus trupele Coaliției armatelor franceze comandate de împăratul Napoleon I, iar după abdicarea acestuia pe 22 iunie 1815, de mareșalul Davout. Înfrângerea franceză decisivă de la Waterloo și apoi invazia trupelor Coaliției au adus „A doua Restaurație franceză”.

Context Întoarcerea din insula Elba După prima abdicare a împăratului Napoleon (1814), Franța s-a reîntors la monarhia Bourbonilor, Napoleon fiind exilat în insula mediteraneană Elba. El a rămas în contact cu o serie de oameni politici din Franța și deci a fost mereu la curent cu desfășurarea evenimentelor din țară. Informat pe această cale despre nemulțumirea crescândă a populației față de noul rege, Ludovic al XVIII-lea și de regimul său, Napoleon evadează din insula Elba și se întoarce în Franța la începutul lui martie 1815, la doar 11 luni după prima sa abdicare. În drumul său spre Paris, fostul suveran nu se confruntă cu o opoziție hotărâtă, trupele trimise în întâmpinarea sa pentru a-l aresta, raliindu-se fostului lor comandant. La fel vor face și majoritatea generalilor importanți și o serie de mareșaliDavout, Ney, Soult, Suchet, Brune, Moncey, Mortier și Lefebvre (v. J.C. Banc, o.c., pag. 102, 314, 396, 413, 88, 258, 274, 190).. thumb|left|200px|Napoleon - Împărat După ce a ajuns la Paris, Napoleon este nevoit să se confrunte cu serie de probleme majore, consecințe directe ale ultimelor ordonanțe răzbunătoareD. de Villepin, o.c., pag. 194. transmise de Ludovic al XVIII-lea, chiar înainte de a părăsi teritoriul francez. Prima ordonanță pur și simplu desființa armata, făcând rechemarea sub arme anevoioasă și controversată, iar cea de-a doua interzicea să i se plătească impozit lui Napoleon, catalogat drept „uzurpator”. Mai mult decât atât, suveranul detronat își aduce contribuția sa la subminarea unei eventuale păci europene, scriindu-i împăratului austriac în termenii următori: „N-am aflat la trupele noastre decât nerăbdarea de a merge să servească un șef al cărui nume le amintește și pare să le promită încă alte cuceriri și devastări în Europa”.

Astfel, pe plan militar, situația Împăratului era critică: aliațiiMarea Britanie, Prusia, Rusia, Austria, o serie de state germane și italiene, Olanda, Spania, Suedia, Portugalia. sunt hotărâți să îl elimine definitiv și mobilizează aproape un milion de oameni pentru a invada Franța. Astfel, 85 000 de soldați austrieci și piemontezi se aflau în Italia de nord și centrală; 168 000 de soldați ruși urmau să fie trimiși în Germania centrală, pentru a întări armata de 225 000 de austrieci și germani, masată de-a lungul Rinului pentru a amenința Alsacia. Probabil forța cea mai avansată ca stadiu de pregătire de luptă era armata anglo-aliată din Belgia, estimată la 94 600 oameni condusă de Ducele de Wellington, general pe care nimeni nu reușise să îl învingă decisiv, armata combinată fiind formată din englezi, olandezi și soldați din Hanovra și Nassau. La fel de pregătiți erau cei 123 000 de prusaci comandați de mareșalul Blücher, cantonați tot în Belgia, ceva mai la nord. Un alt Corp de armată prusac de 26 200 de oameni se afla în rezervăD. Smith, o.c., pag. 223-224..

Strategia lui Napoleon În acest context, în linii mari, strategia generală a lui Napoleon era: 14 400 de oameni (organizați în două armate „ale Pirineilor”) ar fi trebuit să oprească o eventuală, dar improbabilă invazie spaniolă dinspre sud-vest; mareșalul SuchetNapoleon a regretat ulterior că nu l-a folosit pe Suchet în campania de la Waterloo, declarând: "Dacă l-aș fi avut pe Suchet în locul lui Grouchy, n-aș fi pierdut la Waterloo." (v. J.C. Banc, o.c. pag. 416). cu 23 100 de oameni trebuia să întârzie avansul austro-piemontezilor dinspre sud-est; mareșalul Brune, cu 5 500 de oameni, trebuia să apere Marsilia și coasta de sud împotriva unei debarcări engleze; generalul Rapp cu 23 100 de oameni, urma să aibă o misiune de observație a forțelor austro-ruse, în caz că acestea ar fi amenințat să treacă RinulD. Smith, o.c. pag. 224.. generalul Lamarque, un expert al războiului de gherilă, cu 10 000 de oameni, avea rolul de a pune capăt revoltei regaliste din Vendée.Encyclopædia Britannica 1911, "Campania Waterloo" alte forțe erau detașate în garnizoane pentru a apăra diverse obiective și zone, ceea ce însemna că lui Napoleon îi rămâneau circa 128 000 de oameni („Armata Nordului”), pe care intenționa să îi comande personal pentru a ataca forțele anglo-aliate și prusace din BelgiaD. Smith, o.c. pag. 224.. Sub comanda sa, Împăratul urma să aibă 5 mareșali: Ney (rechemat în ultimul moment pentru a comanda una din aripile armatei), Soult (desemnat într-un rol nou pentru el, acela de șef de Stat Major - denumit Maior General), Grouchy (recent numit mareșal, urma să fie comandantul unei aripi), Mortier (comandantul Gărzii) și Lefebvre (inspector general al Armatei Nordului, eventual șef de Corp). Ultimii doi nu au putut participa din diferite motive la campanie, pierderea de ultim moment a lui Mortier (din cauza unei crize de sciatică), fiind destul de gravăV. J.C. Banc, o.c., pag. 274.. Dr. David Chandler opinează că Napoleon nu i-a folosit în mod deliberat pe unii dintre cei mai competenți mareșali pentru a culege el însuși toți laurii unei victorii importante; cu toate acestea, Andrew Roberts argumentează împotriva acestei tezeA. Roberts, o.c., pag. 147..

Războiul celei de-a Șaptea Coaliții Ofensiva lui Murat Un aliat neașteptat și prețios pentru Împărat ar fi putut să fie regatul Neapolelui, condus de generalul francez Joachim Murat. Cumnat al lui Napoleon, "întâiul cavalerist al Europei" îi datora tronul și titlurile nobiliare Împăratului dar atitudinea sa duplicitară a adormit vigilența aliaților, reuniți în cadrul Congresului de la Viena și astfel Murat a ajuns să își păstreze regatul, după prima abdicare, din 1814V. J.C. Banc, o.c., pag. 293-294.. Cu toate acestea, la începutul lui 1815 la Congresul de la Viena se punea în discuție în mod serios înlăturarea lui Murat de pe tronul napolitan. Odată cu revenirea Împăratului, Murat a decis să se alăture fostului său suveran. La 30 martie 1815, Murat lansează un apel pentru unitatea Italiei, lansând o ofensivă precipitată împotriva trupelor austriece din Italia, într-un moment în care Napoleon încă spera să convingă o parte din țările Coaliției să accepte revenirea sa pe tron. Ofensiva Murat a spulberat orice șansă ca acest lucru să se întâmple. Într-o primă fază, ofensiva napolitană are succes și Murat ocupă Roma, Florența și Bologna, slab apărate. Însă, odată cu sosirea în zonă a unei puternice armate austriece, Murat este înfrânt la Ochiobello (9 aprilie) și apoi spulberat la Tolentino (2 mai). Pierzându-și regatul, Murat se reîntoarce în Franța, sperând ca Împăratul să îi ierte dezertarea din 1813 și să îl recheme. Acest lucru nu avea să se întâmple, deoarece pierduse definitiv încrederea Împăratului francez.

Campania din Belgia thumb|left|150px|Planul campaniei de la Waterloo Napoleon intenționa să contrabalanseze avantajul numeric al aliaților prin tactici de diversiune menite să aducă aceste forțe în situația de a se lupta separat și nu ca o armată unică iar împăratul știa că trebuie să se ocupe mai întâi de armata anglo-aliată și prusacă din Belgia actuală, după care ar fi urmat să se îndrepte asupra austriecilor și rușilor. Cu abilitatea sa obișnuită, împăratul trece granița și dă peste cap strategia aliată. Și acest lucru s-a datorat faptului că Împăratul a reușit să se interpună între cele două armate, lăsându-le acestora puține opțiuni, deoarece liniile de comunicație engleze erau spre mare, deci spre vest iar ale prusacilor erau spre est. Pe data de 15 iunie, în zori, chiar la începutul manevrei franceze, Împăratul se confruntă cu un eveniment grav: trădarea generalului Bourmont, care trece de partea aliaților, împreună cu o parte din statul său major. Bourmont le predă acestora ordine de marș, starea precisă a efectivelor dar nu le poate prezenta nici o informație esențială, știindu-se deja că francezii au trecut la atacD. de Villepin, o.c., pag. 347.. În aceste condiții, manevra Împăratului expunea cele două armate la riscul de a le fi tăiate liniile de comunicație, cu efecte catastrofale pentru o armată. Astăzi, această operațiune este cunoscută sub numele de „Manevra Charleroi”, o mișcare strategică genialăA. Roberts, o.c., pag. 149., deseori citată printre marile manevre din istoria militarăV. revista „Napoléon 1er Le Magazine du Consulat et de l'Empire", nr. 48, pag. 32-33.. Planul Coaliției cataloga ofensiva franceză drept improbabilă și nu anticipase posbilitatea ca francezii să aleagă ca rută drumul dificil prin Charleroi. Feldmareșalul Blücher îi scrie pe 14 iunie soției sale: „Vom intra în curând în Franța. S-ar putea să mai rămânem aici un an căci Bonaparte nu ne va ataca”. De asemenea, Wellington scrie, în aceeași zi la Londra, raportând că va ataca la sfârșitul lunii.A. Castelot, o.c., pag. 648.. Totuși, francezii au ales exact această rută dificilă dar care le-a permis să se interpună între cele două armate inamice, spre surprinderea totală a Ducelui de Wellington.

Ligny și Quatre Bras Ducele de Wellington, aflat pe data de 15 la balul Ducesei de Richmond, află despre manevra napoleoniană și exclamă: „Dumnezeule, Napoleon m-a păcălit! A câștigat 24 de ore de marș asupra mea.”A. Roberts, o.c., pag. 152. Citatul exact este: „Napoleon has humbugged me, by God! He has gained twenty-four hours' march on me.”.