Jazzul (cuvânt de origine engleză, scris uneori jaz, pronunțat în română [dʒɛz] sau [dʒʌz]) este un stil de muzică apărut la începutul secolului al XX-lea în orașul New Orleans din statul american Louisiana, având proveniența în melodiile populației negre, urmașă a sclavilor de origine africană. În muzica de jazz se recunosc în special influențe și tonalități de blues și ragtime, la care se adaugă și elemente ale muzicii europene. Mai târziu au fost preluate în jazz și ritmuri ale muzicii latino-americane.
Deși de dată relativ recentă, originea și semnificația inițială a cuvântului „jazz” (la început pronunțat în engleză la fel ca și jass) este controversată. O ipoteză ar fi înrudirea fonetică cu expresia „chasse-beau”, o figură de dans din Louisiana, cândva colonie franceză. Alții cred că ar deriva din cuvântul Jézabel, numele unei prostituate din New Orleans, în ortografie americană simplificată „Jazz-Bel”. În jargonul populației locale, cuvintele jasm sau gism înseamnă rapiditate și energie, au însă și o semnificație erotică. În 1917, formația Original Dixieland Jazz Band a avut mult succes la sala „New York Columbus Circle”, și cuvântul „jazz” a intrat în vocabularul curent, deși apăruse deja cu referire la muzică în 1913 într-un ziar din San Francisco, fără să fi avut un ecou deosebit.
Definiție Jazzul s-a dovedit a fi foarte greu de definit, deoarece cuprinde o gamă largă de muzică ce se întinde pe o perioadă de 100 de ani, de la ragtime până în prezent. Au fost făcute încercări de a defini jazz-ul din perspectiva altor tradiții muzicale, cum ar fi istoria muzicii europene sau muzica africană. Dar criticul Joachim-Ernst Berendt susține ca termenii săi de referință și definiția ei ar trebui să fie mai largă, definind jazz-ul ca o „formă de artă muzicală care provine din Statele Unite ale Americii, prin confruntarea negrilor cu muzica europeană” și argumentând că aceasta diferă de muzica Europeană în care jazz-ul are o „relație specială în timp definită ca fiind 'swing', implică „o spontaneitate și vitalitate de producție muzicală în care improvizația joacă un rol” și conține o „sonoritate și manieră de frazare care reflectă individualitatea performanței muzicianului de jazz”.
O definiție mai largă care cuprinde toate diferitele epoci de jazz a fost propusă de Travis Jackson „aceasta este muzica care include calități cum ar fi swing, improvizații, interacțiune de grup, dezvoltarea unei „voci individuale”, și fiind deschis la diferite posibilități muzicale”. Krin Gibbard a oferit o imagine de ansamblu a discuției privind definițiile, argumentând că „jazz-ul este un construct” care, în timp ce artificial încă mai este util să desemneze „un număr de muzici cu suficiente în comun să fie înțelese ca parte a unei tradiții coerente”. Spre deosebire de eforturile depuse de comentatori și entuziaști ai anumitor tipuri de jazz, care au susținut definiții mai restrânse ce exclud alte tipuri, muzicienii înșiși sunt adesea reticenți în a defini muzica pe care o cântă. Duke Ellington, una dintre figurile cele mai faimoase a jazz-ului, a declarat: „totul e muzică”. Jazz - Wikipedia, the free encyclopedia
Elementele caracteristice ale jazz-ului thumb|right|250px| Istoricul și evoluția stilurilor în jazz O definiție care să cuprindă toate elementele caracteristice ale jazz-ului, de la începuturile lui până în zilele noastre, valabilă pentru toate stilurile și pentru toți muzicienii, nu este posibilă. În istoria sa de peste o sută de ani jazz-ul a suferit numeroase transformări și s-a divizat în diverse stiluri, cu semnificații diferite, astfel încât este greu de spus ce este „tipic” pentru jazz. Se pot menționa totuși câteva elemente des întâlnite: Tonalitatea în muzica de jazz, spre deosebire de muzica tradițională europeană, pune accentul în primul rând pe expresivitate, și mai puțin pe frumusețea sunetului. Sunetele instrumentelor sunt aspre, nefiltrate și eruptive, vocea omenească este plângătoare sau țipătoare și acuzatoare, exprimând brutal adevărul neprelucrat estetic, într-o frazare caracteristică. Se vorbește de „hot intonation” (intonație fierbinte). Tonalitatea este însă diferită la diverși interpreți: voluminoasă și erotică la saxofonistul Coleman Hawkins, elegantă la clarinetistul Benny Goodman, tristă până la disperare la trompetistul Miles Davis, triumfală la Louis Armstrong, plină de strălucire la Dizzy Gillespie. Improvizația - este poate elementul cel mai tipic în muzica de jazz. La început, jazz-ul se cânta fără note, interpreții improvizau pe diferite teme sau armonii, individual sau alternativ în mici formații (combos), fiecare având propriul său stil de improvizație, ușor de recunoscut. Muzica este dezvoltată și interpretată de diferite personalități, compoziția și execuția se contopesc. Improvizația este în mod normal însoțită de repetarea schemei unui acord. Ritmul - însoțește totdeauna execuția muzicii de jazz, jazz-ul este o muzică „sincopată”. Ritmul conferă muzicii un swing tipic, ocupă uneori primul plan, părăsindu-se tonalitatea melodiei și frazarea. La început ritmul era dat de trombon, apoi acest rol a fost preluat de instrumentele de percuție. Orchestrele sunt împărțite între o „melody section” (trompetă, clarinet, saxofon) și o „rhythm section” (chitară bas, baterie, chitară, pian). Dar și instrumentele din „sectorul melodic” emit sunete sincopate. Între ritm și melodie se creează o stare de tensiune, alteori însă ele se contopesc într-un flux continuu, de nedespărțit, ca de exemplu în stilul „Free jazz”. Blues - aparținând folclorului afroamerican, este caracterizat de o formulă armonică constantă și de un ritm în patru timpi, este o componentă esențială a muzicii de jazz, care îi conferă o anumită dispoziție, atât în formele lente, cât și în cele mai rapide.
Istoric Origini Jazz-ul își are originea în amestecul diverselor tradiții muzicale ale sclavilor negri proveniți din Africa. Din tradiția africană derivă stiluri de interpretare care lasă căntărețului un spațiu larg de execuție și libertate de improvizare, cu o schemă „Întrebare și răspuns” (Call-and-Response) pe un fond ritmic complex, ce duce la sincoparea melodiilor executate de diverse instrumente. Alte surse ale jazz-ului sunt constituite de cântecele rurale ale culegătorilor de bumbac, în stil blues, cântecele de leagăn și cele religioase (negro spirituals, apoi gospel songs). La acestea s-au adăugat și elemente ale muzicii europene (marșuri, imnuri, muzică populară), mai ales unele armonii și acorduri, ca principii de organizare a unor anumite forme muzicale.
Evoluția stilurilor în muzica de jazz
Istoria jazz-ului se confundă cu evoluția stilurilor în decursul anilor, care formează un lanț logic continuu, în care fiecare stil constituie o verigă obligatorie, ce nu poate fi înlăturată fără a compromite întreaga înțelegere a jazz-ului. Se spune în mod curent că jazz-ul a luat ființă în New Orleans în jurul anului 1900, deși o muzică asemănătoare era executată în acel timp și în Kansas City, St. Louis sau Memphis. Însă înaintea stilului „New Orleans” exista deja „Ragtime”-ul.
Ragtime
Această formă de muzică, Ragtime, a apărut în Sedalia, statul Missouri. Fiind în primul rând o muzică compusă pentru pian, îi lipsește elementul principal al jazz-ului, și anume improvizația, în schimb este puternic ritmată. Acest tip de muzică era foarte iubit de muncitorii constructori ai căilor ferate și era executată în „saloons” la piane hodorogite de muzicanți profesioniști sau diletanți. A căpătat un impuls din partea unor compozitori și pianiști talentați, cum a fost Scott Joplin. Elemente din ragtime, în special ritmul, au fost preluate mai târziu de reprezentanți ai jazz-ului.
Stilul „New Orleans”
Orașul New Orleans, situat în delta fluviului Mississippi, era la începutul secolului al XX-lea un amestec de diverse populații și rase, spanioli, francezi, englezi, negri urmași ai sclavilor de pe plantațiile de bumbac, creoli. Orașul a devenit centrul în care s-a cristalizat un stil muzical practicat în toate localitățile din bazinul fluviului, constând dintr-un amestec de Worksongs, Spirituals și Blues. Ca instrumente melodice se foloseau trompeta, clarinetul și trombonul, cărora li se opuneau instrumentele ritmice, chitara bas, bateria, banjoul, eventual pianul. Existau grupuri de creoli, mai cultivați, și de afro-americani, mai apropiați de formele primitive ale muzicii. Aici a apărut pentru prima dată forma hot de interpretare, în care instrumentul mai mult vorbește decât sună.
Stilul „Dixieland”
Către anul 1910 au apărut și formații de muzicieni albi, cum a fost orchestra lui „Papa” Jack Laine sau „Original Dixieland Jazz Band”, care executau o muzică mai lină, mai puțin expresivă, în schimb tehnic mai versată. Aceast fel de interpretare al muzicienilor albi a fost numit stil „Dixieland”, spre deosebire de stilul „New Orleans” al muzicienilor de culoare, cu toate că în realitate granițele între cele două stiluri nu sunt nici pe departe așa de stricte, mai ales că după un timp s-au format și orchestre mixte, „New Orleans Rhythm Kings” și „Creole Jazz Band”, sub conducerea cornetistului King Oliver. Acestui grup aparținea ca trompetist secund Louis Armstrong, care avea să joace un rol determinant în dezvoltarea jazz-ului.
Stilul „Chicago”
În timpul primului război mondial, centrul muzicii de jazz a devenit orașul Chicago de pe lacul Michigan, unde veniseră mulți muzicanți din New Orleans, alungați de condițiile nefavorabile ale unui port militar, printre aceștia King Oliver, Louis Satchmo Armstrong cu formațiile Hot Five și Hot Seven, Johnny Dodds cu New Orleans Wanderers. Ceea ce se înțelege astăzi ca „Stil New Orleans” nu este jazz-ul arhaic de la început, când nu existau înregistrări pe discuri, ci muzica executată în Chicago în jurul anului 1920 de către muzicanții proveniți din New Orleans. Aici se dezvoltă în mod deosebit stilul Blues, reprezentat de renumita cântăreață Bessie Smith. În „Stilul Chicago” predomină rolul solistului improvizator și saxofonul devine tot mai mult folosit. Cornetistul Bix Beiderbecke a întruchipat în mod deosebit stilul dezvoltat în Chicago. În formațiile lui Louis Armstrong componenții improvizau în același timp, dintre aceștia se detașa însă sunetul trompetei lui Satchmo, capabil să creeze variații infinite pornind de la aceeași temă. Armstrong a exercitat o influență considerabilă și asupra cântăreților de jazz, nu atât prin felul cum interpreta textele melodiilor, cât prin forma denumită Scat, o succesiune de vocale și silabe care imitau sunetul unui instrument. Alți muzicanți importanți din această perioadă sunt Jack Teagarden (trombon), Eddie Condon (banjo), Gene Krupa (baterie). Mulți s-au mutat mai târziu la New York, care în anii succesivi avea să devină centrul muzicii de jazz.
Stilul „Swing”
Cuvântul „swing” este folosit în două sensuri. Pe de o parte indică un element ritmic, din care se obține o tensiune caracteristică jazz-ului, pe de altă parte desemnează stilul de jazz al anilor treizeci, cu apariția marilor orchestre (Big Bands), în frunte cu cea a clarinetistului Benny Goodman, „The King of Jazz”. Benny Goodman a inclus în orchestra sa și muzicanți de culoare, ca pianistul Teddy Wilson, vibrafonistul Lionel Hampton, chitaristul Charlie Christian, împotriva principiilor segregației rasiale. Altă mare orchestră era aceea a lui Fletcher Henderson, care reunea acordurile orchestrei cu strălucirea improvizațiilor individuale. thumb|Ella Fitzgerald