Lupul marsupial (Thylacinus cynocephalus în Nomenclatura binară), cunoscut și ca tigrul marsupial,De-a lungul timpului, acesta a mai fost numit și hienă, lup zebră, cangur lup, opusum zebră, opusum hienă și tigru pisică, ceea ce face dificilă identificarea speciei în contexul istoric. a fost unul din cele mai mari carnivore marsupiale ale timpurilor moderne. Nativ Australiei, Tasmaniei și Noii Guinee, se consideră că a dispărut în secolul al XX-lea. Acesta era ultimul membru al genului său, Thylacinus, fosile aparținând speciilor înrudite găsindu-se începând cu sedimentele din Miocen.
Lupul marsupial a dispărut sau a devenit extrem de rar pe continentul australian înainte de așezarea europenilor, dar a supraviețuit pe insula Tasmania alături de specii endemice, precum diavolul tasmanian. Vânatul intensiv, încurajat de recompense, este adesea desemnat ca fiind motivul dispariției sale, cu toate că sunt luați în considerare și alți factori, precum bolile, introducerea câinilor și invadarea teritoriului său de către om. Deși oficial este clasificat ca fiind dispărut, există oameni care au declarat că l-au văzut, cu toate că nu s-au adus dovezi solide în acest sens.
La fel ca lupii și tigrii, de unde și-au obținut și numele, erau în vârful lanțului trofic. Ca marsupial, nu era înrudit de aproape cu aceste mamifere placentale, dar datorită evoluției convergente, avea adaptări asemănătoare. Cele mai apropiate specii înrudite, existente în prezent, sunt diavolul tasmanian și numbatul. Lupul marsupial era unul din cele două marsupiale, alături de oposumul de apă, în care ambele sexe aveau o pungă marsupială. Masculul avea o pungă care acționa pe post de înveliș, protejând organele reproductive externe.
Evoluție thumb|left|Prezentare a Thylacinus potens (în traducere, Lupul marsupial puternic), care a trăit în Miocen. Este cea mai mare rudă cunoscută a lupului marsupial. Lupul marsupial modern a apărut acum aproximativ patru milioane de ani. Speciile din familia Thylacinidae datează din prima parte a Miocenului; de la începutul anilor 1990, cel puțin șapte specii fosile au fost descoperite la Riversleigh, în Nord-Vestul Queenslandului. Australian Museum Accesat pe 1 martie 2010 Nimbacinus dicksoni este cea mai veche din cele șapte specii fosile, datând de acum 23 de milioane de ani. Acest thylacinid era cu mult mai mic decât rudele sale mai recente. lostkingdoms.com Accesat pe 1 martie 2010 Cea mai mare specie, Thylacinus potens, care avea o mărime comparabilă cu cea a lupului, a fost singura specie care a supraviețuit până în Miocenul târziu. listkingdoms.com Accesat pe 1 martie 2010 La sfârșitul Pleistocenului și începutul Holocenului, lupul marsupial modern s-a răspândit, deși cu un număr mic de indivizi, în Australia și Noua Guinee. right|thumb|Craniul lupului marsupial (stânga) și al lupului cenușiu (dreapta) sunt aproape identice, deși speciile nu sunt înrudite. Studiile arată că forma craniului vulpii roșii este chiar mai apropiată de cea a lupului marsupial.
Un exemplu al evoluției convergente, lupul marsupial prezenta multe asemănări cu alți membri ai familiei canide: dinți ascuțiți, maxilar puternic, călca pe pernițe, având și o formă a corpului, în general, asemănătoare. Din moment ce lupul marsupial a umplut nișa ecologică în Australia, cum familia câinelui a făcut în restul lumii, și-a dezvoltat multe trăsături similare. În ciuda acestui fapt, nu este înrudit cu niciunul dintre prădătorii emisferei Nordice.
Descoperirea și taxonomia
Aborigenii australieni au fost primii oameni care au avut contacte cu specia, existând numeroase exemple de gravuri ale acestora, datând cel puțin din anul 1000 î.e.n. Imagini petroglife cu lupul marsupial pot fi găsite la Dampier Rock Art Precinct în peninsula Burrup din Australia de Vest. Când primii exploratori au ajuns pe insulă, animalul era deja rar. E posibil ca europenii să-l fi întâlnit încă din 1642, când Abel Tasman a ajuns pentru prima dată pe țărmul Tasmaniei. În jurnalul lui de călătorie, niște urme descoperite sunt descrise ca aparținând unor „bestii sălbatice cu gheare precum tigrul”.Rembrants. D. (1682). "A short relation out of the journal of Captain Abel Jansen Tasman, upon the discovery of the South Terra incognita; not long since published in the Low Dutch". Philosophical Collections of the Royal Society of London, (6), 179-86. Quoted in Paddle (2000) p.3 Marc-Joseph Marion du Fresne, ajuns cu vasul Mascarin în 1772, a descris un animal ca fiind „o pisică tigru”, cu toate că dihorul marsupial a fost la fel descris, ceea ce face imposibil aflarea adevărului.Roth H.L. (1891). "Crozet's Voyage to Tasmania, New Zealand, etc....1771–1772.". London. Truslove and Shirley. Quoted in Paddle (2000) p.3 Prima întâlnire certă a fost cea a exploratorilor francezi pe 13 mai 1792, precum a notat naturalistul Jacques Labillardière în jurnal său de călătorie, din expediția condusă de D'Entrecasteaux. Totuși, abia în 1805, William Paterson, Locotenentul Guvernator al Tasmaniei, a trimis o descriere detaliată pentru a fi publicată în Sydney Gazette.
Prima descriere științifică detaliată a fost realizată de George Harris în 1808, la cinci ani după așezarea pe insula Tasmania. Harris l-a categorisit ca făcând parte din genul Didelphis, creat de Linnaeus pentru oposumul american, numindu-l Didelphis cynocephala („oposumul cap de câine”). După ce oamenii de știință au înțeles că fauna australiană era fundamental diferită de genurile cunoscute de mamifere, s-a ajuns la crearea schemei moderne de clasificare, iar în 1796, Geoffroy Saint-Hilaire a creat genul Dasyurus în care a plasat lupul marsupial. În 1824 a fost separat în propriul gen, Thylacinus, de către Temminck.
Unele studii au plasat lupul marsupial ca fiind un membru de bază al ordinului Dasyuromorphia și ca rudă a diavolului tasmanian, cu toate că studiile publicate în Genome Research în ianuarie 2009 sugerează că numbatul ar putea fi mai bazal decât diavolul tasmanian și deci mai apropiat de lupul marsupial.
Descrierea thumb|O pereche de lupi marsupiali în Grădina Zoologică Hobard - se poate observa diferența dintre cele două sexe, masculul fiind evident mai mare decăt femela. Descrierile lupului marsupial variază, dovezile limitându-se la specimene de pui conservate, fosile, piei, fotografii și filmări alb negru ale acestuia în captivitate, precum și mărturii de pe teren.
Lupul marsupial seamănă cu un câine mare, cu păr scurt, cu o coadă țeapănă, prelungită ușor din corp, precum cea a unui cangur. Mulți coloniști europeni l-au comparat cu o hienă, din cauza comportamentului și poziției neobișnuite. Blana sa galben-maro prezenta între 13 și 21 de dungi întunecate de-a lungul spatelui, crupei și bazei cozii, ceea ce i-a adus porecla de „tigru”. Dungile erau mai evidente la specimenele tinere, scăzând în intensitate pe măsură ce animalul înainta în vârstă. Una dintre acestea cobora până pe laba din spate. Blana sa era densă și moale, ajungând la 15 mm în lungime; puii aveau o creastă în vârful cozii. Urechile erau lungi, rotunde, acoperite cu păr și atingeau aproximativ 8 centimetri. Culoarea varia de la cafeniu deschis până la maro închis, pântecul fiind alb.
Un exemplar matur atingea între 100 și 130 cm, având o coadă de aproximativ . Cel mai mare specimen descoperit avea 290 cm de la nas la coadă. Adulții atingeau 60 cm până la umeri și cântăreau . Femela era mai mare decât masculul.
Femela de lup marsupial avea o pungă cu patru mameloane, dar spre deosebire de alte marsupiale, acesta se deschidea către spatele trupului. Masculii aveau o pungă scrotală, unică între marsupialele austaliene,Punga scrotală este aproape unică între marsupiale; singura altă specie care prezintă această trăsătură este oposumul de apă, Chironectes minimus, răspândit în Mexic, America Centrală și de Sud. în care își retrăgeau scrotul.
Lupul marsupial putea să-și deschidă fălcile până la neobișnuitul unghi de 120 de grade. Această capacitate poate fi văzută în filmul de scurt metraj alb negru al lui David Fleay, ce prezenta un lup marsupial într-o grădină zoologică în anul 1933. Fălcile erau puternice și musculoase, conținând 46 de dinți.
Urmele lupului marsupial puteau fi distinse de cele ale altor specii native sau introduse; spre deosebire de vulpi, pisici, câini, wombat sau diavoli tasmanieni, acesta, avea pernița din spate foarte mare, iar cele patru din față aranjate într-o linie aproape dreaptă. Membrele posterioare erau similare cu cele din față, dar aveau patru degete în loc de cinci. Ghearele nu erau retractabile. thumb|left|Exemplar împăiat; se observă dungile închise de pe spate, precum și coada cu o formă rigidă. Studiile științifice inițiale au concluzionat că acesta se baza pe miros atunci când vâna, dar analizele ulterioare ale structurii creierului au scos la iveală faptul că simțul olfactiv nu era bine dezvoltat. În schimb e posibil ca acesta să se fi bazat pe simțul auditiv și cel vizual. Unii martori l-au descris ca având un miros distinctiv și puternic, alții ca având un miros vag, specific unui animal, iar unii au spus că nu avea niciun fel de miros. Din această cauză, s-a tras concluzia că, la fel ca ruda sa, diavolul tasmanian, e posibil ca lupul marsupial să fi emanat un miros atunci când era agitat.Paddle (2000). p.49
Lupul marsupial avea un mers țeapăn și oarecum ciudat, ceea ce nu-i permitea să fugă cu o viteză mare. Putea de asemenea să execute sărituri bipede, similare unui cangur, lucru demonstrat adesea de exemplare captive. Guiler a presupus că acesta era o formă accelerată de deplasare când animalul devenea agitat. Era de asemenea capabil să se susțină doar pe membrele din spate pentru perioade scurte de timp.
Cu toate că nu există înregistrări care să conțină și sunetele produse de lup, cei care l-au văzut în natură și în captivitate au observat că mârâia și șuiera când era agitat, adesea urmat de un căscat de amenințare. În timpul vânătorii emitea, în repetate rânduri, o serie de lătraturi asemănătoare unei tuse guturale (descrise ca „iip-yap”, „cai-iip” sau „hop-hop-hop”), probabil pentru a comunica cu ceilalți membri ai haitei. Producea, de asemenea, un sunet asemănător cu plânsul, probabil pentru identificarea la distanță.Paddle (2000). p.65–66
Ecologia și comportamentul thumb|Fotografie realizată în 1889, prezentând o femelă de lup marsupial gravidă. Se cunosc puține lucruri despre comportamentul sau habitatul lupului marsupial. S-au realizat câteva observații asupra exemplarelor din captivitate, dar cele despre viața din sălbăticie au fost făcute de oameni fără studii de specialitate. Majoritatea observațiilor au fost realizate în timpul zilei, în timp ce lupul marsupial era nocturn. Aceste observații, făcute în secolul al XX-lea, ar putea fi atipice, din moment ce erau realizate asupra unei specii care era deja foarte aproape de a dispărea complet. E posibil ca unele caracteristici comportamentale să fi fost luate de la diavolul tasmanian.
Lupul marsupial trăia în pădurile uscate de eucalipt, în zonele umede și pajiștile din Australia continentală. Picturile rupestre ale indigenilor indică faptul că lupul marsupial trăia de-a lungul Australiei și Noii Guinee. Dovezi asupra existenței acestuia pe continent au venit de la o carcasă uscată de lup marsupial ce a fost descoperită într-o peșteră din Australia de Vest din 1990; prin datarea cu carbon radioactiv s-a demonstrat că aceasta avea o vechime de 3.300 de ani. thumb|left|Femelă cu trei pui, 1909. În Tasmania, prefera pădurile și terenurile necultivate, ce aveau să devină locuri căutate de coloniștii britanici pentru animalele lor. Modelul cu dungi probabil îi oferea camuflaj în pădure, dar e posibil și să fi fost folosit pe post de identificare.Paddle (2000). p.42–43 Animalul avea de obicei un teritoriu de , cu toate că se pare că acesta era împărțit cu alte grupuri; cele prea mari pentru a fi o familie erau uneori observate împreună.Paddle (2000). p.38–39