Legiunea Flamandă (, ) a fost o formațiune militară colaboracionistă recrutată din rândul voluntarilor vorbitori de neerlandeză din Belgia ocupată de germani, în special din Flandra, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Aceasta a fost înființată în urma invaziei germane a Uniunii Sovietice și a luptat pe Frontul de Răsărit în cadrul Waffen SS, alături de formațiuni similare din alte părți ale Europei de Vest ocupate de germani.
Înființată în iulie 1941, Legiunea Flamandă a fost concepută de către Liga Națională Flamandă (Vlaamsch Nationaal Verbond, VNV) ca un mijloc de a-și menține statutul de principal partid colaboraționist din Flandra, încă de la invazia germană din mai 1940. Aceasta a fost constituită la câteva luni după ce VNV începuse să recruteze voluntari flamanzi pentru formațiuni mai mici ale Waffen SS și era prezentată ca viitoarea armată a unui stat flamand independent. În ciuda opoziției din rândul personalului său, formațiunea, alcătuită din aproximativ 1.000 de oameni, a primit un statut teoretic independent sub denumirea de Legiunea de Voluntari SS din Flandra (SS-Freiwilligen Legion Flandern). Ulterior, aceasta a suferit pierderi grele pe Frontul de Est, în luptele din jurul Leningradului. Legiunea Flamandă a fost desființată oficial în mai 1943 și reorganizată în cadrul Waffen-SS sub denumirea de Brigada de asalt SS Langemarck (SS-Sturmbrigade Langemarck). În octombrie 1943, 200 de soldați au refuzat să jure loialitate față de Adolf Hitler și au fost transferați la alte unități sau la unități penale. Ulterior, a fost reorganizată de mai multe ori și a fost desemnată oficial ca divizie în septembrie 1944, dar a rămas cu un efectiv de aproximativ 2.000 de oameni și nu s-a extins niciodată peste efectivul unei brigăzi. A participat la luptele din Ucraina, Estonia și Pomerania. Personalul rămas s-a predat în cele din urmă Armatei Roșii la Mecklenburg la 3 mai 1945.
Contextul istoric VNV și colaborarea naționalistă în Flandra
În Belgia, la momentul invaziei germane din mai 1940, existau mai multe partide politice care simpatizau în mare măsură cu idealurile autoritare și anti antidemocratice reprezentate de Germania nazistă. În Flandra, cel mai mare și mai important dintre aceste grupuri era Liga Națională Flamandă (Vlaamsch Nationaal Verbond, sau VNV). VNV a fost succesorul Mișcării Flamande, care a luat naștere ca reacție la marginalizarea limbii neerlandeze în Belgia în secolul al XIX-lea. Mișcarea a devenit din ce în ce mai radicală în timpul și după Primul Război Mondial. Ideologia VNV s-a conturat ca o opoziție față de statul belgian, pledând pentru ca Flandra să facă parte dintr-o „Mare Olandă” (dietsland) definită din punct de vedere rasial, prin unirea cu Țările de Jos. De asemenea, a fost influențată de catolicism și de anticomunism, dar inițial s-a arătat neîncrezătoare față de ideologia nazistă, considerată anticlericală. Cu toate acestea, VNV a devenit din ce în ce mai influențată de ideile fasciste. La alegerile naționale din aprilie 1939, VNV a obținut aproximativ 15% din voturile flamande.
După capitularea armatei belgiene la 28 mai 1940, a fost înființată o administrație militară pentru guvernarea Belgiei ocupată de germani. În speranța că-și va extinde sprijinul în Flandra și sub influența idealurilor rasiale naziste, aceasta a adoptat așa-numita Flamenpolitik, care acorda un tratament preferențial populației flamande față de valonii francofoni în domenii precum repatrierea prizonierilor de război belgieni. VNV a sperat să se folosească de sprijinul german pentru a-și extinde propria influență politică în Flandra. După începerea ocupației, și-a modificat poziția ideologică pentru a fi mai compatibilă cu ideile naziste și a suspendat cererile privind obținerea independenței Flandrei față de Belgia.
Campanie de recrutare timpurie În primele luni ale ocupației, poziția privilegiată a VNV a fost din ce în ce mai contestată de grupuri mai mici și mai radical colaboraționiste, printre care Algemeene-SS Vlaanderen și DeVlag, care îmbrățișau ideologia nazistă și erau mai explicit progermane. În septembrie 1940, Algemeene-SS Vlaanderen și-a anunțat intenția de a recruta voluntari flamanzi pentru Waffen-SS, care urmau să fie trimiși inițial la Divizia SS „Wiking”. Acest lucru a declanșat o „cursă” în Flandra pentru recrutarea de voluntari în armata germană, deși VNV a fost inițial reticentă să se alăture, de teamă că își va pierde controlul asupra recruților săi. Spre deosebire de „valoni”, voluntarii flamanzi erau considerați „nordici” în cadrul gândirii rasiale naziste și, prin urmare, potriviți din punct de vedere rasial pentru Waffen-SS, mai degrabă decât pentru Armata germană. Între aprilie și iunie 1941, VNV a recrutat între 500 și 800 de voluntari flamanzi pentru o unitate mixtă flamandă-olandeză cunoscută sub numele de SS-Volunteer Banner Nordwest (SS-Freiwilligen Standarte Nordwest), despre care autoritățile germane promiseseră că nu va fi angajată în misiuni de luptă.
Formarea Operațiunea Barbarossa din iunie 1941 a dus la extinderea activităților grupurilor colaboracioniste din Belgia și din alte părți ale Europei ocupate de germani. La 8 iulie 1941, VNV și-a anunțat intenția de a recruta o „Legiune flamandă” care să lupte alături de forțele germane pe Frontul de Răsărit. În propaganda sa, Legiunea era prezentată ca primul pas către crearea unei armate flamande independente. S-a anunțat că unitatea urma să fie comandată de ofițeri flamande, iar voluntarilor care fuseseră anterior în serviciul Armatei belgiene li s-a spus că își vor putea păstra gradele și privilegiile anterioare.. Între iulie și august 1941 au fost recrutați aproximativ 560 de bărbați. În practică, majoritatea recruților fuseseră membri activi ai VNV.. Înființarea Legiunii Flamande a obligat, de asemenea, Partidul Rexist, o formațiune din Belgia alcătuită în mare parte din vorbitori de limbă franceză, să recruteze o „Legiune Valonă”, în locul „Legiunii Belgiene” pe care o susținuse inițial.
Voluntarii au fost transportați pentru instruire la SS-Truppenübungsplatz Heidelager, lângă Dębica, în Polonia ocupată de germani, la 3 august 1941. Primele semne de nemulțumire au început să apară pe măsură ce a devenit evident că unitatea urma să fie comandată exclusiv de germani și că multe dintre celelalte promisiuni făcute în timpul campaniei de recrutare nu urmau să fie respectate. Disciplina era aspră, iar voluntarii flamanzi erau adesea supuși unor „umilințe sistematice”. La acea vreme, germanii au încercat să integreze noii voluntari în formațiunea Wiking. Majoritatea noilor recruți au refuzat să se alăture Waffen-SS, iar unitățile au fost încorporate într-o nouă Legiune Flamandă de dimensiunea unui batalion, care la rândul ei era afiliată la mai ampla Legiune de Voluntari din Țările de Jos. În practică, autonomia Legiunii Flamande urma să fie din ce în ce mai puțin respectată de autoritățile militare germane, iar VNV nu putea să protesteze fără a-și compromite propria poziție politică.
La fel ca în cazul altor formațiuni din acea perioadă, Legiunea Flamandă era, din punct de vedere tehnic, o „legiune” atașată la Waffen-SS, și nu o parte integrantă a Waffen-SS. Potrivit istoricului David Littlejohn, „germanii doreau cu ardoare să dea impresia unei unități naționale semi-independente”, dar această distincție a fost întotdeauna iluzorie și a fost abandonată în cele din urmă în 1943. În practică, Legiunea Flamandă era, încă de la început, practic imposibil de distins de celelalte unități ale Waffen-SS, iar personalul său purta uniformele standard ale Waffen-SS, fiind identificat doar printr-un mic ecuson în formă de scut pe care era reprezentat un leu flamand. În primele luni de existență, aceasta a fost denumită oficial Legiounea de Voluntari SS „Flandra” (SS-Freiwilligen Legioen Flandern). Desfășurarea pe Frontul de Răsărit Luptele din jurul orașului Leningrad Legiunea Flamandă a fost declarată aptă de luptă și a fost detașată în sectorul din jurul Leningradului în noiembrie 1941 ca să participe la blocada militară a orașului, care începuse cu două luni mai devreme. Aceasta a fost încadrată în Brigada a 2-a de infanterie SS. O ofensivă de amploare menită să elibereze Leningradul a fost lansată de Armata Roșie în ianuarie 1942. Legiunea Flamandă a fost implicată în lupte intense și a suferit pierderi semnificative. Reimond Tollenaere, o figură marcantă din cadrul VNV care se înrolase în unitate, a fost ucis într-un incident de foc fratricid în aceeași lună. Michael Lippert, comandantul german nepopular al Legiunii, a fost rănit în aprilie 1942. El a fost înlocuit de Conrad Schellong, un alt ofițer german, care servise anterior în Divizia Wiking. Legiunea a fost retrasă de pe front în iunie 1942, după aproape șase luni de luptă, dar a fost redislocată din nou în regiune în august 1942. În cele din urmă, a fost retrasă de pe linia frontului în martie 1943, în perspectiva reorganizării unității. Ucraina La scurt timp după sosirea la Dębica, Legiunea a primit să se îndrepte spre Milovice, în Boemia. În mai 1943, Legiunea Flamandă a fost fuzionată la ordinul lui Heinrich Himmler cu alți voluntari flamanzi ca să formeze noua Sturmbrigade Langemarck a SS-ului. Tensiunile dintre voluntarii flamanzi și SS au dus însă la refuzul unor membri să depună jurământul de loialitate al SS-ului. În octombrie 1943, germanii au insistat din nou ca voluntarii să depună jurământul. Aproximativ 200 de „rebeli” care au refuzat au fost transferați la alte unități sau la unități penale.
În luna august, liderul VNV, Hendrik Elias, a anunțat că organizația nu va mai recruta membri pentru armata germană. Acordarea numelui Langemarck, în memoria sângeroasei bătălii din Primul Război Mondial care a avut loc la Langemarck, în Flandra de Vest în 1914, a avut scopul să simbolizeze camaraderia dintre flamanzi și germani. Cu toate acestea, flamanzii înșiși nu înțelegeau de ce li s-a acordat un titlu care simboliza pierderile suferite de soldații germani care încercaseră să le cucerească țara în 1914. Flamanzii simțeau o anumită invidie față de compatrioții lor francofoni, valonii, cărora li se acordase ca titlu numele regiunii lor de origine. În ciuda acestui fapt, un număr semnificativ de flamanzi au continuat să se înroleze în Waffen-SS. Pe lângă veteranii din Flandern, Brigada de Asalt (Sturmbrigade) a primit acum un contingent de noi voluntari flamanzi, o companie antitanc „Panzerjäger”, un batalion de tunuri de asalt echipat cu tunuri autopropulasate StuG III și un batalion FlaK. În octombrie 1943, brigada a fost redenumită Brigada a 6-a de Asalt Voluntară SS Langemarck. În decembrie 1943, Langemarck era gata să fie trimisă pe front. Efectivul total al unității era de 2.022 de oameni. La 26 decembrie 1943, Langemarck a fost trimisă în Ucraina ca parte a Grupului de Armate Sud. Luptând alături de Divizia a 2-a Panzer SS Das Reich, brigada a participat la luptele defensive intense din regiunile orașelor Kiev și Jitomir. În ianuarie 1944, divizia Langemarck și unele unități din divizia Das Reich au fost încercuite de forțele sovietice în apropierea orașului Kitomir. În ciuda acestui fapt, ele au reușit să-și să scape din încercuire și să iasă din kessel (cazan), suferind pierderi grele și fiind obligate să abandoneze majoritatea echipamentelor grele și a vehiculelor. La începutul lunii martie, brigada fusese redusă la 400 de oameni. La sfârșitul lunii aprilie, brigada Langemarck, distrusă, a primit ordinul de a se întoarce în Boemia pentru reorganizare.
Narva și Punga din Curlanda