Madrasa Bou Inania sau Madrasa Bu 'Inaniya (în ) este o madrasă din Fes, Maroc, construită în perioada 1350–1355 de sultanul merinid . Este singura madrasă din Maroc care a funcționat și ca moschee. Este recunoscută pe scară largă ca un punct culminant al arhitecturii merinide și al arhitecturii istorice marocane în general.

Clădirea principală, situată pe partea de sud a străzii Tala'a Kebira, constă dintr-o curte înconjurată de galerii, având camerele studenților construite la etaj, deasupra acestora. De asemenea, curtea este încadrată de două săli de clasă și precede o sală de rugăciune largă. Datorită statutului său hibrid de moschee, este și una dintre singurele madrase marocane cu un minaret proeminent. O mare parte a clădirii este acoperită cu decorațiuni de înaltă calitate din stuc sculptat, zellij (mozaic din plăci ceramice) și lemn sculptat. Peste drum, pe partea de nord a străzii Tala'a Kebira, se află o instalație pentru abluțiuni (dar al-wuḍūʾ), precum și Dar al-Magana, o structură a cărei fațadă stradală este ocupată de un ceas cu apă elaborat.

Istorie

Fondator și ctitor: sultanul Abu Inan Numele Bou Inania (Bū 'Ināniya) este derivat din numele fondatorului său, sultanul merinid (în general Abou Inan). Inițial a fost numită Madrasa al-Muttawakkiliya, dar în schimb s-a păstrat numele de Madrasa Bu Inania. El a fost fiul și succesorul sultanului , sub a cărui domnie imperiul merinid a atins apogeul și s-a extins până la Tunis în est. Abu Inan, care s-a răzvrătit împotriva tatălui său și s-a declarat sultan în 1348, nu a reușit să păstreze toate aceste noi teritorii estice, însă statul marocan a fost totuși prosper în timpul domniei sale. A fost asasinat de vizirul său la 10 ianuarie 1358, la vârsta de 31 de ani. Moartea sa a marcat începutul declinului definitiv al dinastiei, conducătorii merinizi ulteriori fiind în mare parte doar lideri formali controlați de viziri puternici.

Context: Madrasele merinide Merinizii au fost constructori prolifici de madrase, un tip de instituție care a apărut în nord-estul Iranului la începutul secolului al XI-lea și a fost adoptat treptat mai la vest. Aceste unități serveau la formarea învățaților islamici, în special în dreptul islamic și jurisprudență (în ). Madrasa din lumea sunnită era în general antitetică doctrinelor religioase mai „heterodoxe”, inclusiv doctrinei îmbrățișate de dinastia almohadă. Ca atare, aceasta a ajuns să înflorească în Maroc abia sub dinastia merinidă, care a succedat almohazilor. Pentru merinizi, madrasele au jucat un rol în consolidarea legitimității politice a dinastiei lor. Aceștia au folosit acest patronaj pentru a încuraja loialitatea elitelor religioase influente, dar aprig de independente din Fez, și, de asemenea, pentru a se prezenta populației generale ca protectori și promotori ai islamului sunnit ortodox. Madrasele serveau, de asemenea, la formarea învățaților și a elitelor care conduceau birocrația statului lor.

Madrasa Bou Inania a fost cea mai mare și cea mai importantă madrasă creată de dinastia merinidă și s-a transformat într-una dintre cele mai importante instituții religioase din Fès și din Maroc. A fost singura madrasă de acest fel care a obținut statutul de moschee congregațională sau „moschee de vineri”, ceea ce însemna că predica de vineri (khutbah) era ținută aici ca în celelalte moschei importante ale orașului. Ca urmare, a fost complet echipată cu toate facilitățile unei moschei majore și ale unui complex religios, pe lângă decorațiunile bogate. De asemenea, arhitectura și decorațiunile madrasei sunt considerate a fi punctul culminant al acestui tip de arhitectură merinidă.

Fondare și construcție

Există o serie de povești apocrife despre crearea madrasei. O poveste relatată susține că Abu Inan a simțit vinovăție pentru înlăturarea sa violentă a tatălui său (sultanul Abu al-Hasan) și a adunat mai mulți învățați religioși pentru a-l sfătui cum se poate izbăvi și cum poate cere iertare de la Dumnezeu (Allah). Aceștia l-au sfătuit să aleagă un loc din orașul de sus, care pe atunci servea drept groapă de gunoi, și să îl transforme într-un sit de învățătură religioasă; astfel, prin purificarea și îmbunătățirea unei părți a orașului, ar fi făcut același lucru și pentru conștiința sa.

Inscripția de fondare a clădirii, situată în interiorul sălii de rugăciune, indică faptul că construcția madrasei a început la 28 decembrie 1350 (28 Ramadan 751 AH) și s-a încheiat în 1355 (756 AH). De asemenea, inscripția notează o listă extinsă de dotări (proprietăți și alte surse de venit) care au fost dedicate finanțării funcționării madrasei și care făceau parte din (un fond caritabil islamic).

Proiectul de construcție a fost cunoscut ca fiind extrem de costisitor din cauza proporțiilor și a fastului clădirii. O anecdotă apocrifă susține că sultanul, văzând costul total al construcției care îi fusese prezentat de supraveghetorii de șantier îngrijorați, a rupt registrul de conturi și l-a aruncat în râu, declarând: „Ce este frumos nu este scump, indiferent cât de mare este suma.”

Istorie ulterioară și restaurări În ciuda investițiilor semnificative ale sultanului Abu Inan în arhitectura madrasei și în fondul său waqf, se pare că aceasta nu a reușit să rivalizeze cu succes cu prestigiul și importanța Al-Qarawiyyin, mai mare și mai veche, ca centru de învățătură. A funcționat în mod autonom pentru o perioadă, dar este probabil ca după câteva secole privilegiul învățământului superior din Fès să fi fost centralizat de facto prin Al-Qarawiyyin.

Clădirea madrasei a trecut prin numeroase restaurări, în special în secolul al XVII-lea, după un cutremur distrugător. În timpul domniei sultanului (1792-1822), secțiuni întregi de pereți au fost reconstruite. În secolul al XX-lea, au fost efectuate restaurări ale decorațiunilor madrasei.

Arhitectură

Madrasa este de fapt un complex de clădiri care împreună oferă facilitățile necesare pentru a servi ca madrasă și moschee. Clădirea principală are conturul unui dreptunghi neregulat care măsoară 34,65 pe 38,95 metri Este situată între Tala'a Kebira și Tala'a Seghira, două dintre cele mai importante străzi din Fes el-Bali, și este aliniată cu ceea ce se considera atunci a fi qibla (direcția de rugăciune), spre sud-est. Această structură principală include zonele de studiu, zona moscheii sau a sălii de rugăciune, spațiile de locuit pentru studenți și o sală pentru abluțiuni. Direct peste drum, spre nord, se află o altă casă pentru abluțiuni (dar al-wuḍūʾ), mai mare, cu latrine. Chiar lângă aceasta se află Dar al-Magana sau „Casa Ceasului”, care prezintă pe fațada sa un ceas hidraulic celebru, dar în prezent nefuncțional.

Intrări Madrasa are două intrări: una pe strada Tala'a Kebira, aliniată cu mihrabul și axa centrală a clădirii, și o alta pe Tala'a Seghira, în partea din spate. Intrarea de pe Tala'a Kebira are o poartă în boltă, înconjurată de decorațiuni din stuc. Un rând de trepte conduce într-un vestibul și apoi direct în curtea principală. Vestibulul este acoperit cu aceleași ornamentații bogate ca și restul madrasei și are un tavan din lemn de cedru sculptat în elaborate.

O altă poartă la stânga intrării principale, cunoscută sub numele de Bab al-Ḥafa (în ), conduce direct la galeria exterioară a curții principale și de acolo oferă acces direct la camerele studenților și la sala pentru abluțiuni din partea de nord-est a clădirii. Vestibulul acestei intrări este acoperit de o boltă în leagăn îmbrăcată cu decorațiuni din stuc, care prezintă un motiv geometric în formă de stea. Sala pentru abluțiuni din apropiere este centrată în jurul unui bazin de apă dreptunghiular și este înconjurată de alte încăperi mici.

Intrarea din spate, care se deschide dinspre Tala'a Seghira, duce printr-un coridor în cot în curtea principală. Această intrare este marcată de decorațiuni foarte fine, incluzând o marchiză din lemn sculptat situată deasupra unui panou decorativ din stuc sculptat. Direct deasupra porții se află un buiandrug din lemn sculptat cu o inscripție în limba arabă care îl numește pe Abu Inan fondator al madrasei. În această parte a clădirii se afla, de asemenea, o școală coranică pentru copii.

Curtea principală și încăperile adiacente Clădirea este centrată în jurul unei curți mari, dreptunghiulare, pavate cu marmură, puțin mai adâncă decât lată. În centrul ei se află o fântână și un bazin pentru a ajuta la abluțiuni, așa cum este obișnuit în multe curți de moschee. Curtea este înconjurată pe trei laturi de o galerie îngustă, parțial ascunsă de paravane din lemn între stâlpii care susțin pereții etajului superior. Coridoarele galeriei conduc la alte încăperi din jurul curții, în principal chilii de locuit pentru studenții madrasei. În colțurile de nord-vest și nord-est ale clădirii se află scări care duc la un etaj superior, ocupat de mai multe spații de locuit pentru studenți, unele dintre ele având ferestre cu vedere spre curte.

Pe laturile de est și de vest ale curții, aliniate cu fântâna centrală, se află două încăperi mari, pătrate, cu latura de 5 metri, care serveau drept săli de clasă. În acestea se intră prin porți în boltă cu intradosuri sculptate cu muqarnas complicate, care sunt protejate de uși înalte din lemn de cedru ale căror suprafețe sunt fin sculptate cu motive geometrice de stele împletite cu umpluturi de arabescuri, precum și cu benzi de inscripții caligrafice arabe. În interior, încăperile sunt decorate cu mai multe suprafețe sculptate în stuc și acoperite de cupole din lemn cu un model de nervuri radiante. Aceste două încăperi laterale au fost comparate cu arhitecturii clasice de madrasă de mai la est, din Egipt, cum ar fi Madrasa Sultanului Hassan din Cairo, ceea ce a dus la speculații că arhitectul era familiarizat cu astfel de modele. Coridoarele galeriei care înconjoară ambele laturi ale curții se conectează, de asemenea, cu culoare care ocolesc încăperile laterale, permițându-le studenților din camerele din jur să meargă direct de la intrarea madrasei până la sala de rugăciune fără a trece prin curte, dacă doresc acest lucru.

Sala de rugăciune

De-a lungul marginii de sud a curții curge un mic canal cu apă extrasă din Oued el-Lemtiyyin, unul dintre canalele care se ramifică din Oued Fes (râul Fez) care alimentează orașul cu apă. Canalul a servit probabil și unui scop estetic și, posibil, simbolic, pe lângă faptul că ajuta suplimentar la abluțiuni. Canalul este traversat de două poduri mici la colțurile curții, care oferă acces la o sală de rugăciune aflată de cealaltă parte, ce mărginește latura sudică a curții.

Această zonă a moscheii este deschisă spre curte prin continuarea arcadelor galeriei din jurul curții, iar interiorul ei este astfel vizibil din exterior, deși este inaccesibil vizitatorilor nemulsulmani. Interiorul este împărțit de un rând transversal de arcade care se sprijină pe coloane de marmură și onix. La capătul vestic al sălii de rugăciune se află un bayt al-i'tikaf, o încăpere mică destinată izolării sau rugăciunii private. Încăperea, deschisă spre restul sălii de rugăciune printr-o fereastră cu două arcade, este ridicată deasupra porții care oferă acces la intrarea din spate a madrasei dinspre stradă.

Peretele îndepărtat (sudic) al sălii de rugăciune este marcat de mihrabul moscheii, o nișă care simbolizează direcția de rugăciune (qibla). Pereții din jurul mihrab-ului sunt înconjurați de decorațiuni tipice sculptate în stuc. În pereții superiori se află ferestre cu grilaje decorative din stuc încastrate cu sticlă colorată. Cele două nave ale moscheii sunt acoperite fiecare de un berchla sau tavan înclinat cu cadru din lemn, așa cum se întâlnește în multe alte moschei marocane.

Minaret