Beatrice I d'Este (), aparținând Casei de Este, a fost călugăriță benedictină beatificată de papa Clement al XIII-lea în 1763. A fost nepoata unei alte călugărițe benedictine beatificate, Beatrice a II-a d'Este.

Biografie Familia Beatricei I d'Este, înainte de a se muta la Ferrara în 1239, a condus orașul Este și părți din jurul Padovei. Părinții ei au fost Azzo al VI-lea d'Este și a doua sa soție, Sofia de Savoia, fiica lui Humbert al III-lea de Savoia. Beatrice și-a petrecut prima parte a vieții în castelele familiei din Este și Calaone (situat la trei kilometri de Este), împreună cu doi frați vitregi din prima căsătorie a tatălui, Aldobrandino și Azzo, și cu sora vitregă mai mică, Constanța (din a treia căsătorie a tatălui cu Alisia de Antiohia, fiica cruciatului francez Rainald de Châtillon (c.1125–1187) și a soției sale, Clementia de Zähringen, probabil o nepoată a ducelui Conrad I de Zähringen (1090–1152). miniatura|Fosta Mănăstire de pe Muntele Gemola Beatrice s-a bucurat de viața de la curtea părinților ei. Virtuțile și frumusețea ei erau celebrate de trubaduri. La vârsta de 10 ani și-a pierdut mama (1202), iar tatăl s-a stăduit să-i găsească un viitor soț interesant din punct de vedere politic.Dizionario Biografico degli Italiani, Editura Istituto dell'Enciclopedia Italiana, Roma, 1960, .

Conflictele militare dintre ghibelinii pro-imperiali și guelfii pro-papali au pus capăt tinereții lipsite de griji a Beatricei. În 1212 tatăl ei, susținător al guelfilor, a fost ucis într-o confruntare cu trupele pro-imperiale la Pontalto. Câteva luni mai târziu, orașul Este a fost asediat și forțat să se predea forțelor armate ale orașelor Padova, Vicenza și Bassano. Aldobrandino, fratele mai mare al Beatricei, a fost ucis (probabil otrăvit) în 1215 și în același an a murit sora ei, Constanza. Deoarece familia era se îndatorase bancherilor florentini pentru finanțarea campaniei de cucerire a Anconei, fratele vitreg minor al Beatricei, Azzo, a fost ținut ostatic de aceștia timp de un an. Pentru a-l elibera, familia a trebuit să renunțe la o parte din posesiuni.

Probabil datorită acestor evenimente a ales Beatrice să se retragă la mănăstirea benedictină Santa Margherita din Calaone, unde a trăit timp de un an și jumătate. Ea s-a confruntat cu presiuni puternice din partea familiei și a prietenilor pentru a părăsi mănăstirea, deoarece fusese planificată căsătoria ei cu margraful Guglielmo Malaspina. Beatrice a reușit să amâne nunta, iar margraful a murit în 1220. Rezistența ei în fața politicii matrimoniale a unei puternice familii nobiliare și retragerea ei la mănăstire au provocat senzație la acea vreme.

În 1221, după ce și-a convins în sfârșit familia că se va dedica vieții monahale, Beatrice a primit de la episcopul de Este câteva clădiri vechi pe Muntele Gemola. Aceste clădiri fuseseră locuite anterior de pustnici care le abandonaseră. Ea a fondat și a finanțat cu propria avere un așezământ pentru călugărițele benedictine, dar a refuzat să fie stareța mănăstirii.

Noua comunitate a atras aproximativ o duzină de alte femei din familii nobile. Viața austeră de penitență pe care a dus-o Beatrice alături de călugărițe, i-a subminat sănătatea. Ea a murit de tuberculoză în 1226, la vârsta de 34 de ani. A fost înmormântată într-un sarcofag în biserica mănăstirii. La desființarea acesteia în 1578 călugărițele s-au mutat la Mănăstirea Santa Sofia din Padova, unde a fost transferat și sarcofagul Beatricei.

Pe 19 noiembrie 1763 Beatrice d'Este a fost beatificată de papa Clement al XIII-lea. Legate de viața ei au apărut numeroase legende. În mai 1957 sarcofagul cu rămășițele ei a fost transferat în orașul Este în prezența patriarhului Veneției, Angelo Roncalli (ulterior papă sub numele Ioan al XXIII-lea). Relicvele sunt păstrate în Biserica Sfânta Tecla. Beatrice este considerată a doua sfântă patroană a orașului, alături de Sfânta Tecla, care, conform tradiției, a salvat orașul de ciumă.

Memoria Beatricei I d'Este Datele biografice provin din biografia Vita Beatae Beatricis, scrisă de Alberto din Verona. Textul a fost necunoscut timp de secole, până când a fost redescoperit și publicat în secolul al XVIII-lea de abatele Giovanni Brunacci. Singurul manuscris al documentului, care a fost dăruit nepoatei sale, Beatrice a II-a d'Este, în 1256, se păstrează în Biblioteca Universității din Modena. miniatura|Trandafirul „Beatrice I d'Este” După ce călugărițele au părăsit clădirile mănăstirii în 1578, acestea au fost achiziționate de negustorul venețian Francesco Ruberti, care le-a transformat într-o vilă de țară. La începutul secolului al XX-lea pe ruinele bisericii mănăstirii a fost construit un hambar. În 1972 Consorțiul Colli Euganei din provincia Padova a cumpărat proprietatea și a înființat acolo Muzeul de Istorie Naturală Villa Beatrice .

La cererea orașului Este, amelioratorul de trandafiri Georges Delbard au creat în 2005 trandafirul Beatrice I d'Este de culoare galbenă.

Alte femei care au purtat același nume Beatrice d'Este este una dintre numeroasele femei din familia sa care poartă acest nume.

Două dintre nepoatele ei au purtat același nume (Beatrice a II-a d'Este și Beatrice a III-a d'Este).

Beatrice a II-a d'Este (1230–1262), fiica lui Azzo al VII-lea, a fost fondatoarea Mănăstirii Sf. Antonio din Polesine, de asemenea beatificată.

Beatrice a III-a d'Este (1215–1245), fiica lui Aldobrandino, a fost regină a Ungariei și, deși nu a fost oficial canonizată, ea este venerată. A murit, de asemenea, în Mănăstirea de pe Muntele Gemola, fondată de mătușa ei.

Binecunoscută este, de asemenea, ducesa Beatrice d'Este (1475–1497), care a fost căsătorită cu ducele Ludovico Sforza.

Note

Bibliografie

Dizionario Biografico degli Italiani, Editura Istituto dell'Enciclopedia Italiana, Roma, 1960, .

Categorie:Nașteri în 1192 Categorie:Decese în 1226 Categorie:Decese pe 10 mai Categorie:Casa de Este Categorie:Călugărițe benedictine Categorie:Fericiți catolici