Sprijin aerian apropiat

Sprijinul aerian apropiat (Close air support, CAS) este definit ca acțiuni de război aerian — adesea acțiuni aer-sol, cum ar fi mitralierea sau atacuri aeriene — efectuate de aeronave militare împotriva țintelor ostile aflate în imediata apropiere a forțelor peoprii. O formă de sprijin de foc, sprijinul aerian apropiat necesită integrarea detaliată a fiecărei misiuni aeriene cu focul și mișcarea tuturor forțelor implicate. Sprijinul aerian apropiat poate fi realizat folosind bombe aeriene, bombe planante, rachete, tunuri automate, mitraliere și chiar arme cu energie dirijată, cum ar fi lasereleClose Air Support. United States Department of Defense, 2014..

Cerința unei integrări detaliate din cauza proximității, a focurilor sau a mișcării este factorul determinant. Sprijinul aerian apropiat poate fi necesar să fie efectuat în timpul operațiunilor cu forțele speciale dacă misiunea necesită o integrare detaliată cu focul și mișcarea acestor forțe. O subcategorie strâns legată de interdicția aeriană, interdicția aeriană pe câmpul de luptă, denotă interdicția împotriva unităților cu efecte pe termen scurt asupra unităților aliate, dar care nu necesită integrare cu mișcările trupelor aliate. Sprijinul aerian apropiat necesită o coordonare excelentă cu forțele terestre, gestionată de obicei de specialiști precum observatorii de artilerie, controlori comuni de atac terminal și controlori aerieni avansați.

Primul Război Mondial a fost primul conflict în care s-a utilizat pe scară largă sprijinul aerian apropiat, deși s-au folosit metode relativ primitive în comparație cu tacticile militare ulterioare, dar s-a demonstrat că o coordonare adecvată între forțele aeriene și cele terestre prin intermediul radioului a sporit eficacitatea atacurilor. Mai multe conflicte din perioada interbelică, printre care Războiul polono-sovietic, Războiul Civil Spaniol, Revolta irakiană și Războiul din Chaco, au utilizat în mod notabil sprijinul aerian apropiat. Al Doilea Război Mondial a marcat acceptarea universală a integrării puterii aeriene în războiul armelor combinate, toate părțile beligerante importante dezvoltând tehnici eficiente de coordonare aer-sol până la sfârșitul conflictului. Noi tehnici, precum utilizarea controlului aerian avansat pentru ghidarea aeronavelor destinate sprijinului aerian apropiat și dungilor de invazie pentru identificare, au apărut și ele în această perioadă, fiind puternic influențate de campania din italia și invazia Normandiei. Sprijinul aerian apropiat a continuat să avanseze în timpul conflictelor din Războiul Rece, în special în Războiul din Coreea și Războiul din Vietnam. Printre etapele importante s-au numărat introducerea elicopterelor de atac și a avioanelor de atac la sol cu reacție specializate în sprijinul aerian apropiat .

Istoric

Primul Război Mondial

Utilizarea aeronavelor în sprijinul aerian apropiat al forțelor terestre datează din Primul Război Mondial, primul conflict în care forțele aeriene au avut o importanță militară semnificativăHallion (1990), Airpower Journal, p. 8..Războiul aerian, și chiar aviația în sine, se aflau încă la începuturi, iar efectul direct al mitralierelor și al bombelor ușoare ale avioanelor din Primul Război Mondial era foarte limitat în comparație cu puterea (de exemplu) unui avioanelor de vânătoare-bombardament din Al Doilea Război Mondial, dar avioanele de sprijin aerian apropiat erau capabile să aibă un puternic impact psihologic. Spre deosebire de artilerie, aeronava era un inamic vizibil și personal, care reprezenta o amenințare directă pentru trupele inamice, oferind în același timp forțelor aliate dovada sprijinului din partea superiorilor lor.

Cele mai reușite atacuri din 1917-1918 au inclus planificarea coordonării între unitățile aeriene și cele terestre, deși la acea vreme era relativ dificil să se coordoneze aceste atacuri din cauza naturii primitive a comunicațiilor radio aer-sol. Deși majoritatea susținătorilor puterii aeriene căutau independența față de comandanții terestri și, prin urmare, subliniau importanța interdicției și a bombardamentelor strategice, ei recunoșteau totuși necesitatea sprijinului aerian apropiatHouse (2001), Combined Arms Warfare..

De la începutul ostilităților în 1914, aviatorii au participat la atacuri sporadice și spontane asupra forțelor terestre, dar abia în 1916 a fost elaborată o doctrină de sprijin aerian și au fost puse în serviciu avioane de vânătoare dedicate acestei misiuni. Până la acel moment, efectul surprinzător și demoralizant pe care atacul aerian îl putea avea asupra trupelor din tranșee devenise evident.

În timpul Bătălia de la Somme, 18 avioane britanice de recunoaștere au bombardat tranșeele inamice după ce au efectuat operațiuni de supraveghere. Succesul acestui atac improvizat a stimulat inovarea de ambele părți. În 1917, după a doua bătălie de pe Aisne, britanicii au lansat primul avion de atac la sol, un avion de vânătoare modificat , care transporta 9 kg de bombe și era echipat cu mitraliere. După ce și-au epuizat muniția, avioanele s-au întors la bază pentru realimentare și reînarmare, înainte de a se întoarce în zona de luptă. Alte avioane modificate utilizate în acest rol au fost și Sopwith Camel – acesta din urmă a avut un succes deosebit în acest rol.

Sprijinul aerian a fost integrat pentru prima dată într-un plan de luptă la scară largă în 1917, în Bătălia de la Cambrai, unde a fost utilizat un număr semnificativ mai mare de tancuri decât până atunci. La acea vreme, infanteria inamică folosea tactici antiaeriene eficiente, iar pierderile de piloți erau mari, deși sprijinul aerian a fost ulterior considerat de o importanță crucială în locurile în care infanteria fusese blocată.

În acea perioadă, doctrina britanică a ajuns să recunoască două forme de sprijin aerian: mitralierea tranșeelor (doctrina modernă sprijinului aerian apropiat) și mitralierea terenului (doctrina modernă a interdicției aeriene) – atacarea țintelor tactice terestre aflate la distanță de câmpul de luptă. Pe lângă mitralierea cu armele de bord, avioanele angajate în astfel de operațiuni erau de obicei modificate cu suporturi pentru bombe. Avionul zbura foarte jos deasupra solului și lansa bombele chiar deasupra tranșeelor.

Germanii au adoptat rapid această nouă formă de război și au reușit să utilizeze avioane cu capacități similare la Cambrai. În timp ce britanicii foloseau avioane monoplane, germanii preferau avioane biplane mai grele, cu un mitralior suplimentar în cabina din spate.

Germanii au adoptat puternicul și au construit primul avion de atac la sol special conceput, . În timpul ofensivei germane de primăvară din 1918, germanii au folosit 30 de escadrile de avioane de atac la sol și au reușit să obțină unele succese tactice inițiale. Ulterior, britanicii au folosit avionul ca avion specializat în atacuri la sol, deși era prea târziu pentru a mai participa la acțiunile militare importante.

În timpul Campaniei din Sinai și Palestina din 1918, avioanele de sprijin aerian apropiat au jucat un rol important în victoria finală. După ce britanicii au obținut superioritatea aeriană asupra avioanelor germane trimise în ajutorul turcilor otomani, escadrilele de S.E 5a și D.H. 4 au fost trimise în atacuri de amploare împotriva pozițiilor germane și turce din apropierea râului Iordan. Atacuriel aeriene combinate cu un asalt terestru condus de generalul au dus la înfrângerea totală a celor trei armate turcești. Într-un raport oficial al escadrilei de atac s-a menționat că:

Perioada interbelică

Doctrina sprijinului aerian apropiat a fost dezvoltată în continuare în perioada interbelică. Majoritatea teoreticienilor au susținut adaptarea avioanelor de vânătoare sau a bombardierelor ușoare la acest rol. În această perioadă, susținătorii puterii aeriene și-au cristalizat opiniile cu privire la rolul puterii aeriene în război. Aviatorii și ofițerii de la sol au dezvoltat opinii în mare parte opuse cu privire la importanța sprijinului aerian apropiat, opinii care aveau să contureze luptele instituționale pentru sprijinul aerian apropiat în secolul al XX-lea.

În perioada interbelică, sprijinul aerian apropiat a fost utilizat într-o serie de conflicte, printre care Războiul polono-sovietic, Războiul Civil Spaniol, Revolta irakiană din 1920 și Războiul din Chaco.

Britanicii au folosit cu mare eficacitate puterea aeriană în diverse zone coloniale fierbinți din Orientul Mijlociu și Africa de Nord în perioada imediat următoare războiului. Nou-înființata Royal Air Force (RAF) a contribuit la înfrângerea armatei afgane în timpul Al treilea război anglo-afgan, hărțuind trupele afgane și destrămându-le formațiile. Z Force, o escadrilă aeriană a RAF, a fost utilizată și pentru sprijinirea operațiunilor terestre în timpul campaniei din Somaliland, în care insurgența regelui derviș Diiriye Guure a fost înfrânră. În urma acestor succese, s-a luat decizia de a crea un comandament unificat al Forțelor Aeriene Regale Britanice în Irak (RAF Iraq Command) pentru utilizarea puterii aeriene ca mijloc mai rentabil de control al unor zone extinse decât utilizarea forțelor terestre convenționaleBoyle, Andrew. Trenchard Man of Vision p. 371.. RAF Iraq Command a fost utilizat în mod eficient pentru suprimarea Marii Revoluții Irakiene din 1920 și diverse alte revolte tribale.

În timpul Războiului Civil Spaniol, aviatorii voluntari germani din Legiunea Condor (care lupta de partea naționaliștilor), în ciuda sprijinului oficial redus din partea guvernului lor, au dezvoltat tactici de sprijin aerian apropiat care s-au dovedit extrem de influente pentru doctrina ulterioară a Luftwaffe.

Aviația Corpului de Marină al SUA a fost utilizată ca forță de intervenție în sprijinul forțelor terestre ale Corpului de Marină al Statelor Unite în timpul Războaielor bananiere, în locuri precum Haiti, Republica Dominicană și Nicaragua. Aviatorii marinei au experimentat tactici aer-sol, iar în Haiti și Nicaragua au adoptat tactica bombardamentului în picajCorum & Johnson, Small Wars, pp. 23-40..

Observatorii și participanții la aceste războaie își bazau strategiile sprijinului aerian apropiat pe experiența lor din conflict. Aviatorii, care doreau independența instituțională față de armată, au promovat o viziune a puterii aeriene centrată pe interdicție, care i-ar fi scutit de necesitatea integrării cu forțele terestre și le-ar fi permis să opereze ca o ramură militară independentă. Ei considerau sprijinul aerian apropiat ca fiind atât cea mai dificilă, cât și cea mai ineficientă utilizare a resurselor aeriene.

Sprijinul aerian apropiat era cea mai dificilă misiune, necesitând identificarea și distingerea între unitățile proprii / aliate și cele ostile. În același timp, țintele angajate în luptă sunt dispersate și ascunse, reducând eficacitatea atacurilor aeriene. Ei au susținut, de asemenea, că misiunea sprijinului aerian apropiat nu făcea decât să dubleze capacitățile artileriei, în timp ce interdicția oferea o capacitate unică. Ofițerii forțelor terestre susțineau că rareori existau suficiente piese de artilerie disponibile, iar flexibilitatea avioanelor era ideală pentru concentrarea puterii de foc în puncte critice, producând în același timp un efect psihologic mai mare atât asupra forțelor aliate, cât și asupra celor inamice. Mai mult, spre deosebire de atacurile de artilerie masive și nediscriminatorii, bombele aeriene de mici dimensiuni nu ar fi făcut terenul impracticabil, încetinind forțele aliate care atacau.