Meletie Drăghici (ortografiat și Dreghici sau Dregits; maghiară: Dregics Melet sau Miletius; germană: Meletius Dregics sau Dregitsch; ) a fost un preot ortodox român, protopop al Jebelului și al Timișoarei, avocat, publicist și promotor al emancipării naționale a românilor din Banat în secolul al XIX-lea.
Biografie Meletie Drăghici s-a născut la în Comloșu Mare. Tatăl său era preotul din localitate, Ioan Popovici-Drăghici, iar mama sa Petra. A fost botezat cu numele Melente la , nașul său fiind Ioan Grofșoreanu, străbunicul lui Cornel Grofșorean. A urmat școala primară în localitatea natală, apoi, începând din 1823, cursuri secundare la Liceul Piarist din Timișoara. Fără a termina toate cele 6 clase ale liceului piarist, și-a continuat studiile la Seghedin. Ulterior a frecventat cursurile juridice ale Universității din Pesta, unde a fost coleg cu Eftimie Murgu și Sava Vuković. După terminarea studiilor, a efectuat practica juridică necesară în vederea susținerii examenului Rigorosum, obținând dreptul de a profesa ca avocat. Din 1835 a studiat teologia la Carloviț, unde l-a avut ca profesor pe Andrei Șaguna. Deși unii biografi au sugerat că ar fi urmat și teologia la Vârșeț, corespondența purtată între 1854 și 1866 cu Andrei Șaguna indică faptul că a fost elev doar la seminarul din Carloviț.
Ulterior, s-a întors în localitatea natală, unde a fost avocatul lui Ioan Nako, membru al familiei Nako, fost coleg de facultate la Pesta și proprietar al domeniului Comloș.
În această perioadă a început și activitatea publicistică, colaborând cu publicații precum „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, a lui George Barițiu. În numărul 5 din 30 iulie 1838, a publicat articolul Rugare către literatorii românești în care milita pentru latinitatea limbii române și scrierea cu caractere latine. În același an, în numerele 25 și 26 din lunile noiembrie și decembrie ale săptămânalului, a publicat nuvela Focul amorului, influențată de curentul romantic.I. Lupaș, „Din activitatea ziaristică a lui Andrei Mureșanu”, în Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice, seria III, tomul V, 1926, p. 160.
La stăruințele tatălui său, care dorea ca fiul său să-l urmeze în preoție, a renunțat la cariera de avocat și a fost hirotonit preot de episcopul Pantelimon Jivcovici al Timișoarei. Ulterior, a activat pentru o perioadă ca preot capelan în parohia tatălui său din Comloșu Mare, iar din aprilie 1841 a preluat conducerea acesteia, pe care a păstorit-o timp de opt ani.
La 5 iunie 1848 a fost numit protopop al Jebelului, iar ulterior, în urma mutării sediului protopopiatului, a devenit protopop al Buziașului, continuând însă să locuiască la Jebel.
La 9 noiembrie 1854 a fost numit protopop al Timișoarei de către episcopul Samuil Mașirevici. A deținut această funcție concomitent cu cea de preot al Bisericii ortodoxe din Fabric, Timișoara, până la pensionarea sa, la 1 iulie 1890.
În 1855, în contradicție cu pozițiile anterioare, Drăghici a publicat la Timișoara broșura Care sunt literele române?, tipărită cu alfabet chirilic, în care susținea păstrarea acestui alfabet în scrierea limbii române. Această schimbare de atitudine a fost pusă de unii cercetători, precum preotul Gheorghe Naghi, pe seama temerilor legate de propaganda greco-catolică. Ioan Olărescu o pune pe seama contextului politic și bisericesc tensionat de după revoluția din 1848–1849, când, în urma represaliilor autorităților imperiale și ale ierarhiei bisericești sârbe împotriva românilor care sprijiniseră cauza maghiară, patriarhul sârb Rajačić a impus restricții severe asupra clerului român, inclusiv interzicerea alfabetului latin. Un alt motiv invocat de Olărescu este opoziția enoriașilor ortodocși din Timișoara — minoritari în oraș — față de catolicism, confesiune asociată frecvent cu utilizarea alfabetului latin.
Broșura a fost criticată public de Vasile Maniu și de Petru Lupul, care au apărat caracterul latin al limbii române, Maniu publicând Raspunsul replicativ la brosura d-lui protopresviteru Meletie Dreghici intitulată „Care suntu literile romane?” în același an.
Ca replică la Răspunsul lui Vasile Maniu, Meletie Drăghici a publicat anul următor, la Timișoara, lucrarea Să ne desamățim. În această broșură, Drăghici își afirmă concepția privind originea daco-romană a poporului român, susținând că romanizarea Daciei s-a realizat prin coloniști proveniți din toate provinciile Imperiului Roman, nu doar din Italia, Galia și Spania. El argumentează că retragerea aureliană a presupus plecarea administrației și a unei părți din coloniști, însă majoritatea populației a rămas pe loc. Polemica a continuat în 1857 printr-o nouă replică a lui Vasile Maniu și prin publicarea Dizertațiunii istorice, critice și literare despre originea românilor din Dacia Traiană. Deși în dezacord asupra unor detalii, ambii autori susțineau ideea continuității românilor în spațiul carpato-danubiano-pontic.
Cu timpul, Drăghici și-a reconsiderat poziția: din 1866 a început să utilizeze alfabetul latin în documentele oficiale, iar din 1871 și-a tipărit lucrările exclusiv cu litere latine.
În calitate de protopop, Meletie Drăghici avea atribuții de inspector al școlilor confesionale din parohiile arondate, unde preoții îndeplineau și rolul de directori școlari. A susținut menținerea în funcțiune a școlilor și formarea cadrelor didactice, sprijinind în 1872 înființarea primei Reuniuni a învățătorilor, al cărei președinte a fost ales Vincențiu Babeș. Din 1870 a fost membru al Senatului Școlar al Episcopiei Aradului, alături de Babeș, Pavel Vasici și alți fruntași români și din comisia de examinare a absolvenților cursurilor teologice ale Preparandiei din Arad.
Pentru sprijinirea învățământului în limba română, a elaborat manuale școlare, între care Istoria naturală și știința naturii (1871) și Istoria Ungariei în compendiu (Timișoara, 1874). Cel din urmă manual a fost interzis de autorități în 1877, prin ordinele ministeriale nr. 14.011/11 iunie și 18.034/29 iulie, fiind inclus pe o listă de 13 manuale retrase din școlile confesionale.
În 1868, împreună cu G. Crăciunescu, Meletie Drăghici a înființat Alumneul național român din Timișoara, sub denumirea Institutul de creștere și ajutorare pentru tinerimea română greco-ortodoxă de la școlile din Timișoara. Prin intermediul acestuia erau selectați anual câțiva tineri proveniți din familii sărace din mediul rural, cu rezultate bune la învățătură, recomandați de dascălii locali și dornici să urmeze o meserie sau o carieră administrativă. Elevii erau găzduiți în familii de români din Timișoara, întreținerea lor fiind acoperită din fondurile Alumneului.
De asemenea, a susținut crearea unei școli de agricultură în Timișoara. La 10 septembrie 1875, sinodul protopresbiteral convocat sub conducerea sa a hotărât ca fiecare parohie să organizeze un sinod parohial extraordinar pentru a decide asupra fondării unor școli tractuale de agricultură. Totodată, s-a stabilit ca fiecare comună greco-orientală din tractul respectiv să contribuie cu câte 18 florini anual, sumă necesară pentru acordarea unei burse de 500 florini timp de câțiva ani unui tânăr care urma să se pregătească pentru a deveni profesor al noii școli agricole.
Alături de Pavel Rotariu și Emanuil Ungureanu, fost unul dintre inițiatorii înființării „Reuniunii de credit” în 1884, transformă la 12 august 1885 în Banca Timișiana, fiind președentele adunării acționarilor. Printre membrii fondatori, alături de Meletie Drăghici, Pavel Rotariu și Emanuil Ungureanu, erau mai mulți fruntași ai mișcării naționale bănățene: Alexandru Mocioni, Anton Mocioni, Traian Doda, Coriolan Brediceanu, Alexandru Crăciunescu, Ioan Suciu, Aurel Suciu, Nicolae Oncu sau George Vuia.
Până în 1864, anul reînființării Mitropoliei Ardealului, Meletie Drăghici și-a desfășurat activitatea sub jurisdicția episcopilor sârbi Pantelimon Jivcovici și Samuil Mașirevici. Deși a colaborat în termeni buni cu aceștia — aspect evidențiat în corespondența sa cu Andrei Șaguna — a fost un susținător al separării ierarhiei ortodoxe române din Banat de cea sârbă. După 1865 a trecut în subordinea Episcopiei Aradului, păstrând totodată relații cordiale cu ierarhia sârbă. Un exemplu în acest sens este donația făcută de episcopul George Brancovici, care i-a oferit 76 de exemplare din octoihul lui Constantin Diaconovici Loga pentru a fi distribuite preoților români; sumele obținute din vânzare au fost donate „Alumneului” din Timișoara.
Meletie Drăghici a întreținut o relație strânsă de colaborare cu mitropolitul Andrei Șaguna, împărtășind aceleași preocupări privind organizarea vieții bisericești românești din Banat. Acesta a promovat în Banat tipăriturile lui Șaguna, în special ziarul Telegraful Român, Drăghici recomandând preoților și credincioșilor din protopopiatul său să citească acest ziar. Totodată, Drăghici a distribuit în regiune calendare și alte cărți tipărite la Sibiu sub egida lui Șaguna, contribuind la răspândirea culturii și identității românești. După restaurarea Mitropoliei de la Sibiu în 1864, i-a adresat lui Șaguna felicitări pentru învestitură, reflectând relația sa apropiată și respectul față de mitropolit.
A fost un susținător consecvent al înființării unei episcopii ortodoxe române la Timișoara, alăturându-se încă din 1868 semnatarilor unei petiții adresate Congresului Național Bisericesc Român de la Sibiu, prin care se cerea înființarea unei episcopii ortodoxe române la Timișoara. Ulterior, a participat la conferința națională întrunită în 28 iunie/10 iulie 1876 în Timișoara, unde a fost ales prin aclamație, alături de Alexandru Mocioni și Vincențiu Babeș, într-o delegație desemnată să prezinte episcopului ortodox român rezoluția adunării. Această inițiativă a fost concretizată printr-un protocol și un memoriu redactat și semnat de Meletie Drăghici, datat 10 octombrie 1877, care au fost prezentate în sesiunea din 1878 a Congresului Național Bisericesc Român de la Sibiu. În 1884, alături de Emanuil Ungureanu a fondat „Reuniunea pentru crearea unui fond pe seama înființîndei episcopii greco-ortodoxe române din Timișoara”, cu aprobarea Episcopiei Aradului. Inițiativa a beneficiat de sprijin larg, dar nu a fost finalizată din cauza obstacolelor întâmpinate.
Activitatea politică și culturală În timpul Revoluției Maghiare din 1848, Meletie Drăghici a adoptat o atitudine moderată, favorabilă reconcilierii între români și maghiari. A respins la 5 iunie 1848 apelul lui Sebő Vukovics, vicecomitele de Timiș, de a se alătura Revoluției, argumentând că că dorea buna înțelegere între români și maghiari.
Mitropolitul Iosif Raicici organizase, între 13–15 mai 1848, un congres național sârb la Carloviț, în cadrul căruia sârbii s-au declarat națiune liberă și independentă politic sub dinastia Austriei și au proclamat crearea unui teritoriu național – Voivodina, cu capitala la Timișoara, solicitând românilor să li se alăture în lupta împotriva maghiarilor. Din corespondența cu Vukovics reiese că Drăghici considera influența panslavismului asupra românilor nefavorabilă, motiv pentru care a ales să semneze, la 6 ianuarie 1849, împreună cu Patrichie Popescu (1809–1862), arhimandrit al mănăstirii Hopovo și administrator al diecezei Caransebeș–Vârșeț, și cu Basilius Stojan, solgăbirău în comitatul Timiș, o petiție aflată în conflict cu interesele sârbilor, prin care își reafirmau fidelitatea față de Casa de Habsburg.