Partida rusă (cunoscută și ca partidul rus sau partida rosească ori ca partida muscălească) reprezintă o grupare transpartinică a elitei politice românești apărută de circa trei secole și menținută până în epoca actuală, drept expresie a continuității de influență imperială rusă asupra destinelor naționale ale României.

Cu origine în epoca (de după momentul1783) în care statul rus a început să înainteze spre Constantinopol de-a lungul țărmurilor nordice și vestice ale Mării Negre (și după unele opinii chiar mai devreme – din momentul 1711), partida rusă s-a raportat la maximalizarea șanselor naționale în legătură cu asocierea la liniile directoare ale politicii ruse. Fără a fi de regulă o structură instituționalizată, cu excepția fostului Partid Comunist Român creat de guvernul sovietic, a reprezentat și reprezintă o alternativă de orientare, în ce privește politica externă națională. În contextul geopolitic existent a competiționat de-a lungul istoriei cu alte grupări similare cu orientare imperială (în general spre Lumea Occidentală), identificate și ele potrivit imperiilor spre care se îndreptau speranțele de sprijin ale grupărilor politice românești respective: (zisă și franceză), partida otomană, și partida germană alături cea austriacă (ultimele două divizate din partida occidentală inițială).

În istoria României există personaje cu simpatie declarată față de Rusia care, și-au adus aportul la evoluția României moderne.

După Revoluția Română din 1989 partidele occidentală și rusă din România, singurele supraviețuitoare în sens istoric până în prezent, s-au regăsit din punct de vedere geopolitic în competiție, cu referire fie la orientarea spre Organizația Tratatului Atlanticului de Nord și Uniunea Europeană, fie spre sfera de interese a Rusiei.

Terminologie Partida rusăOriginile „partidei naționale”... Vol. 1: Sub semnul „politicii boierești”..., Ploscaru, 2013, p. 91 sau partidul rusOriginile „partidei naționale”... Vol. 1: Sub semnul „politicii boierești”..., Ploscaru, 2013, p. 475 ori partida roseascăOriginile „partidei naționale”... Vol. 1: Sub semnul „politicii boierești”..., Ploscaru, 2013, p. 85 sau partida muscăleascăGhica, Ion; Amintiri din pribegia după 1848; Editora Librăriei Socec & Comp.; Bucuresci; 1889; p. 241; accesat la 3 august 2025 reprezintă, la origine, o reprezentare imagologică din limbajul politic al epocii referitoare la una dintre grupările politice boierești din Principatele Române.Originile „partidei naționale”... Vol. 1: Sub semnul „politicii boierești”..., Ploscaru, 2013, p. 53

Perspectiva sfârșitului de secol XVIII Termenul de „partidă”, intrat în limba română pe filieră franceză este întâlnit inițial în izvoarele interne ale Principatelor Române la sfârșitul secolului al XVIII-lea cu sensuri diferite, atât de parte dintr-un întreg cât și cu sens politic (trimițând la noțiunea de partid). În izvoarele franceze sau ruse de limbă franceză ale epocii, în același context politic referențial perspectiva franceză indica un anume grup boieresc cu simpatii sau antipatii pro și respectiv antifranceze, în timp ce perspectiva rusă indica o anumită parte a boierimii pământene diferită calitativ de cealaltă (precum marea boierime în raport cu clasa inferioară a boierilor).Originile „partidei naționale”... Vol. 1: Sub semnul „politicii boierești”..., Ploscaru, 2013, p. 86

Înregistrarea termenului cu sensul de partid a venit de abia în perioada domniilor pământene, când inițial i s-a asociat sensul modern, peiorativ de grup interesat și corupt ce subminează solidaritatea națională. Consacrarea în limbajul politic al elitei cu sensul de „partidă” politică a survenit de abia în epoca domniilor regulamentare. În respectivul context, termenul de „partidă” a fost folosit spre a indica diversele „grupuri de putere” care, se confruntau în bătălia politică.Originile „partidei naționale”... Vol. 1: Sub semnul „politicii boierești”..., Ploscaru, 2013, p. 87

În acest fel, cei care au vehiculat influențele franceze și ruse au apelat la terminologia culturii occidentale a epocii pentru a indica grupări politice boierești, precum „partidul francez” sau „”, ori „partidul rus”.

Perspectiva începutului de secol XVIII Există în 2025 și opinia că, sintagma s-ar referi la gruparea de indivizi din teritoriile românești care, au reprezentat sau au apărat interesele Rusiei fie voit fie fără să-și dea seama, fie din convingere (convinși că drumul alături sau spre Rusia este în interesul României), fie au fost stipendiați în acest sensPartida rusă în România, Ghinea & Udrea, 2025, 3:25-5:00 sau și-au urmărit propriul lor interes legat de Rusia.Partida rusă în România, Ghinea & Udrea, 2025, 7:10-7:35

Din această perspectivă, prima mențiune legată de partida rusă ar coborî până la momentul bătăliei de la Stănilești din 1711, în epoca în care campania Rusiei împotriva Imperiului Otoman din 1710-1711 a marcat prima apariție a puterii ruse la granițele Principatelor Române.

Context

Teritoriul locuit de români a fost până până în momentul Primului Război Mondial înconjurat de trei imperii, astfel că, în ultimele trei secole elita politică a avut de-a face în mod periodic cu opțiuni legate de supraviețuirea națională, alegerea unora sau altora, dintre acestea, făcându-se pe fondul unor frământări interne și al fragmentării acestor elite în „partide”, identificate potrivit imperiului spre care se îndreptau speranțele de sprijin ale grupării politice respective.[Constanta ultimelor trei secole:] „partida” rusă, Ionescu, 2007, p. 5 Această fragmentare în partide imperiale care, au reprezentat în primul rând o orientare în ce privește politica externă și mai puțin o alegere referitoare la construcția internă (cel puțin până la boleșvizarea Rusiei), a fost puternică în Moldova și Muntenia și ulterior în Vechiul Regat, deoarece cele două Principate au avut un anumit grad de libertate în ce privește politica externă, grație statutului de autonomie față de Poarta Otomană. Spre diferență de spațiul extracarpatic, însă, în Transilvania problematica internă a devenit cea asupra căreia s-a concentrat, in corpore, elita românească, motiv pentru care aici a apărut conștiința națională[Constanta ultimelor trei secole:] „partida” rusă, Ionescu, 2007, p. 6

Odată cu începerea de după momentul 1783Bătălia de la Stănilești..., Pogăciaș & Udrea, 2024, 37:45-38:10 a înaintării statului rus spre Constantinopol de-a lungul țărmurilor nordice și vestice ale Mării Negre, elitele politice românești au trebuit permanent să facă față acesteia, ceea ce a inclus coagularea unei „partide” ruse la nivelul respectivelor elite. „Partida” aflată în cauză, fără a fi cu orice preț „vândută” patronilor ruși, s-a raportat la maximalizarea șanselor naționale în legătură cu asocierea la liniile directoare ale politicii ruse (țaristă sau sovietică). Pe de altă parte, în timp ce „partidele” otomană și habsburgică au dispărut în mod definitiv din viața politică națională odată cu disoluția Imperiului Otoman și a Monarhiei Habsburgice, în ultimele trei secole partida rusă s-a menținut continuu, ca și expresie a influenței imperiale ruse asupra destinelor naționale.

Fără a avea în cea mai mare parte a timpului o formă instituționalizată, cu excepția Partidului Comunist, partidele imperiale au avut aderenți din întregul spectru politic parlamentar, manifestându-se transpartinic și asigurând o alternativă la orientarea geopolitică predominantă.[Constanta ultimelor trei secole:] „partida” rusă, Ionescu, 2007, p. 8 Căpătarea de consistență și de proeminență a unei partide imperiale s-a făcut mai ales atunci când politca imperiului respectiv s-a suprapus orientărilor de perspectivă ale politicii naționale românești.[Constanta ultimelor trei secole:] „partida” rusă, Ionescu, 2007, p. 7

Într-un asemenea context, suprapunerea intereselor naționale cu orientarea unei anumite partide imperiale a făcut ca granița dintre aceasta și să fie extrem de instabilă, ceea ce a putut determina apariția unor confuzii regretabile.

În opinia istoricului Mihail E. Ionescu, în spațiul românesc întărirea unei partide s-a însoțit de o contrareacție manifestată atât prin întărirea partidelor imperiale opuse, cât și prin apariția în cadrul opiniei publice au unui puternic curent contrar.

Evoluție

Conform opiniei lui Mircea Mihăieș, în România a existat întotdeaunaMihăieș, Mircea ; Fascinația beznei; România literară, nr. 24/2021; accesat la 23 mai 2025 ceea ce istoric s-a numit „partida rusă”,Tismăneanu, Vladimir; Partida Rusa, Arturo Putin si Romania; contributors.ro, 27 iunie 2014; accesat la 1 iulie 2025 conform istoricului militar Mihail E. Ionescu aceasta fiind o constantă a ultimelor trei secole.[Constanta ultimelor trei secole:] „partida” rusă, Ionescu, 2007, p. 2 (Cuprins)

Principatele Române Relațiile cu Rusia spre finalul Epocii Medievale

Pe fondul renașterii puterii militare otomane de după mijlocul secolului al XVII-lea sub conducerea vizirilor din familia Köprülü și a creșterii presiunii asupra Principatelor Române, principele Gheorghe Ștefan al Moldovei a încheiat cu țarul Alexei I al Rusiei la 17 mai 1656 un tratat prin care, în schimbul sprijinului militar destinat recuceririi cetăților Chilia, Cetatea Albă și Tighina acordat de Țaratul Rusiei, Moldova recunoștea suzeranitatea moscovită. Acest tratat a devenit inoperabil după îndepărtarea domnitorului din scaunul Moldovei.Aspecte ale relațiilor militare..., Iosipescu, 2013, p. 7 Alte negocieri cu Alexei I al Rusiei, în privința unui alt tratat de sprijin militar împotriva Imperiului Otoman în schimbul supunerii Principatelor, au mai fost duse în perioada refugiului lor în Polonia de către foștii domnitori al Moldovei, Ștefan Petriceicu și al Țării Românești Constantin Șerban.Aspecte ale relațiilor militare..., Iosipescu, 2013, p. 8După Asediul Vienei de la 1683 s-au reluat tatonările în ce privește o eventuală cooperare militară antiotomană, drept care s-a ajuns la un tratat semnat cu Petru I al Rusiei în numele Țării Românești de către Șerban Cantacuzino. În acest document, o clauză militară importantă a prevăzut îndepărtarea prezenței tătare din Bugeac, factor de disuadare și una dintre dificultățile majore care se opuneau unei ofensive antiotomane spre sud.

Prin Tratatul de la Luțk prin care Principatul Moldovei condus de domnitorul Dimitrie Cantemir s-a aliat cu Țaratul Rusiei condus de Petru I, Cantemir și urmașii săi însă, în calitate de conducători ai Moldovei, ar fi urmat să devină vasali față de țarul Rusiei, cetățile, orașele și alte locuri fortificate au fost menționate ca fiind la discreția rușilor dacă și când ar fi fost acestora necesar și statul rus ar fi urmat să instituie asupra Moldovei protecția sa militară față de Imperiul Otoman, dacă rușii ar fi câștigat războiul cu turcii. Toate acestea l-au determinat pe Alexandru D. Xenopol să afirme că, prin acest tratat Moldova ar fi ajuns în fapt o gubernie rusească, iar pe jurnalistul Matei Udrea să afirme că Dimitrie Cantemir ar fi fost primul reprezentant de seamă al partidei ruse în istoria României (poziție la care s-a raliat și politologul Cristian Ghinea).Partida rusă în România, Ghinea & Udrea, 2025, 30:30-30:40 În opinia istoricului Andrei Pogăciaș însă, pericolul anexării Principatelor de către ruși în cazul unei victorii a acestora în perioada domniilor lui Dimitrie Cantemir și Constantin Brâncoveanu, deși luat în evidență în cadrul politicii lor externe de către cei doi domnitori, ar fi fost contrabalansat de faptul că un asemenea act ar fi însemnat o astfel de schimbare a balanței de putere în Europa, încât ar fi determinat celelelalte puteri europene să intervină în sensul contracarării acestei măsuri.Bătălia de la Stănilești..., Pogăciaș & Udrea, 2024, 47:40-50:10