Facțiunea Naționalistă (Războiul Civil Spaniol)

Facțiunea naționalistă (în ) sau facțiunea rebelă (în ) a fost o facțiune majoră în cadrul Războiului Civil Spaniol, din 1936 până în 1939.

A fost compusă dintr-o varietate de grupuri politice de dreapta care au susținut lovitura de stat spaniolă din iulie 1936, împotriva celei de-A Doua Republici Spaniole și, implicit, a facțiunii republicane. Aceștia au încercat să-l destituie pe liderul stângii, Manuel Azaña, împreună cu falangiști, membrii CEDA și susținători ai doi pretendenți monarhiști rivali: din mișcarea Renovarea Spaniolă (Renovación Española) și din Comuniunea Tradiționalistă (Comunión Tradicionalista).

În 1937, toate aceste grupări au fost comasate în FET y de las JONS. După moartea primilor lideri ai facțiunii, generalul Francisco Franco, unul dintre personajele principale ale loviturii de stat din 1936, a condus naționaliștii în timpul celei mai mari părți a războiului și a devenit dictatorul Spaniei până la moartea sa în 1975.

Termenul de naționaliști sau naționali (spaniolă: ) a fost inventat de Joseph Goebbels în urma vizitei delegației spaniole clandestine, conduse de căpitanul Francisco Arranz, care a solicitat materiale de război pe 24 iulie 1936. Acesta urmărea să confere o fațadă de legitimitate ajutorului trimis de Germania Nazistă armatei rebele., Una Historia de la Guerra Civil que no va a Gustar a Nadie, Ed.

Liderii naționaliști, care fuseseră deja denumiți drept „cruciați” de către episcopul spaniol de Salamanca, s-au folosit și de termenul Cruzada (Cruciada) pentru campania lor.

Termenul Bando nacional, la fel ca termenul rojos (roșii), atribuit loialiștilor republicani, este considerat de unii autori ca un termen propagandist, specific rebelilor. De-a lungul războiului civil, termenul „național” a fost folosit în principal de membrii și de susținătorii franchiștilor, în timp ce oponenții lor au folosit termenii fascistas (fasciști) sau facciosos (sectanți)Ángel Bahamonde & Javier Cervera Gil, Así terminó la Guerra de España, Marcial Pons, Madrid 1999, pentru a se referi la aceștia.

Beligeranți Rebeliunea militară a găsit zone largi de sprijin atât în interiorul Spaniei, cât și în sfera internațională. În Spania, partea franchistă a fost susținută în principal de clasele superioare, predominant conservatoare, profesioniști liberali, organizații religioase și fermieri proprietari de pământ. Sprijinul a fost bazat în cea mai mare parte în zonele rurale, unde mișcările politice progresiste nu au avut vreun mare succes, precum în Meseta de Nord sau în aproape toată Castilia Veche, precum și în La Rioja, Navarra, Alava, zonele de pe lângă Zaragoza, în Aragon, cea mai mare parte a Galiciei, părți din Cáceres din Extremadura și multe alte mici zone dispersate din Andaluzia rurală, unde societatea locală încă urma modele de viață tradiționale, fără să aibă contact cu gândirea „modernă” a acelei epoci.Navarro García, Clotilde.

Grupări politice Din punct de vedere politic, naționaliștii au reunit diverse partide și organizații, cum ar fi conservatoarea CEDA, falangiști, catolici și mișcări monarhiste precum agrariștii (Agraristas) și carliștii (Carlistas), ultima având o ideologie cu care se identificau și faimoșii rechetiști (Requetés).

Falanga miniatura|160x160px| Steagul Falangei Spaniole Falanga Spaniolă (Falange Española, sau FE) a fost inițial un partid politic fascist, spaniol, fondat de José Antonio Primo de Rivera, fiul fostului lider spaniol Miguel Primo de Rivera.Michael Alpert. Falanga a fost creată cu asistență financiară din partea monarhiștilor .Paul Preston. La formare, Falanga a fost oficial anticlericală și antimonarhistă.Patrick Turnbull.

În calitate de proprietar de pământuri și aristocrat, Primo de Rivera a asigurat clasele superioare din țară că fascismul spaniol nu va scăpa de sub controlul lor, așa cum s-a întâmplat în Germania și Italia. În 1934, Falanga a fuzionat cu , o mișcare pro-nazistă, condusă de , pentru a forma Falanga Spaniolă a Consiliilor pentru Ofensiva Național-Sindicalistă (Falange Española de las Juntas de Ofensiva Nacional Sindicalista, sau FE de las JONS)

Inițial, Falanga nu avea fonduri și era o mică mișcare bazată pe studenți care credeau într-o revoluție naționalistă violentă și utopică. Falangiștii au comis acte de violență și înainte de război, inclusiv prin implicarea în lupte de stradă cu adversarii lor politici, evenimente care au contribuit la crearea unei stări de dezordine socială. Presa de dreapta a pus-o pe seama Republicii, cu speranța de a câștiga susținerea societății pentru o revoltă militară.Paul Preston.

Odată cu începutul unei deziluzii generale a clasei de mijloc față de legalismul CEDA, sprijinul pentru Falangă s-a extins rapid. Până în septembrie 1936, numărul total de voluntari falangiști era de 35.000, reprezentând 55% din toate forțele civile ale naționaliștilor.Stanley G. Payne.

FE de las JONS a fost un susținător inițial și esențial al loviturii de stat militare împotriva republicii, celălalt fiind .Paul Preston. După moartea lui José Antonio Primo de Rivera, a căutat să preia controlul Falangei, dar a fost uzurpat de Franco, care a căutat să preia controlul asupra acesteia ca parte a strategiei sale de a stăpâni întreaga facțiune naționalistă.Stanley G. Payne. În 1937, Franco a anunțat un decret de unificare a mișcărilor politice rebele, în special a Falangei și a carliștilor, într-o singură mișcare, nominal tot Falanga, sub conducerea sa,Paul Preston. având acum numele Falanga Spaniolă Tradiționalistă și a Consiliilor pentru Ofensiva Național-Sindicalistă (sau FET y de las JONS). Atât falangiștii, cât și carliștii au fost inițial înfuriați de această decizie, primii considerând că rolul lor ideologic a fost furat de Biserica Catolică și că revoluția lor este amânată la infinit.

După unificarea și preluarea conducerii organizației de către Franco, acesta a distanțat partidul de fascism și a declarat: Falanga nu se consideră fascistă; fondatorul ei a spus asta personal.Stanley G. Payne. După acest anunț, practica rebelilor de a se referi la Falangă drept fasciști a dispărut până în 1937, deși Franco nu a negat că în cadrul mișcării nu ar fi fasciști. Dictatorul a declarat că scopul Falangei era să încorporeze „marea masă neutră a celor neafiliați” și a promis că nicio rigiditate ideologică nu va fi lăsată să interfereze cu acest scop final.

Sub conducerea lui Franco, Falanga a abandonat tendințele anticlericale anterioare, specifice lui José Antonio Primo de Rivera și a promovat în schimb un național-catolicism neotradiționalist, continuând însă să critice pacifismul catolic.Stanley G. Payne. Falanga franchistă a abandonat, de asemenea, ostilitatea față de capitalism, declarând că sindicalismul național al mișcării este pe deplin compatibil cu capitalismul.Stanley G. Payne.

CEDA miniatura|160x160px| Emblema Confederația Spaniolă a Grupărilor Autonome de Dreapta, (Confederación Española de Derechas Autónomas, sau CEDA), a fost o organizație politică catolică de dreapta dedicată antimarxismului.Paul Preston. CEDA a fost condusă de și a susținut că apără Spania și „civilizația creștină” de marxism, considerând că atmosfera politică din Spania a polarizat societatea, împărțind-o în tabere de marxiști versus antimarxiști.

Odată cu ascensiunea la putere a Partidului Nazist din Germania, CEDA a început să folosească trucuri propagandistice similare acestora, inclusiv accentul pe o autoritate supremă, pe patrie și pe ierarhie rigidă. Gil-Robles a participat la mitingul Partidului Nazist de la Nürnberg și a fost influențat de acesta, fiind convins să creeze un singur front contrarevoluționar și antimarxist în Spania. Acesta și-a declarat intenția de a „a oferi Spaniei o adevărată unitate, un spirit nou, o entitate politică totalitară” și a continuat spunând: Democrația nu este un scop, ci un mijloc pentru cucerirea noului stat. Când timpul nostru va veni, parlamentul fie se va supune, fie va fi eliminat.Paul Preston. CEDA a organizat mitinguri în stil fascist, iar membrii săi îl numeau pe Gil-Robles Jefe (șef), echivalentul italienescului Duce, susținând și că CEDA ar putea organiza un Marș spre Madrid, asemănător celui al lui Mussolini, pentru a prelua puterea prin forță.Paul Preston. Organizația nu a reușit să obțină vreun câștig electoral substanțial din 1931 până în 1936, ceea ce a dus la diminuarea sprijinului primit din partea simpatizanților de dreapta din Spania și îndreptarea acestuia către liderul monarhist și .Paul Preston. Ulterior, CEDA și-a abandonat moderația și legalismul și a început să-i finanțeze pe cei implicați în violențe împotriva Republicii, inclusiv prin oferirea fondurilor sale electorale liderului inițial al puciului antirepublican, generalul .

Ulterior, susținătorii mișcării de tineret a CEDA, Junimile de Acțiune Populară (Juventudes de Acción Popular, sau JAP) au început să dezerteze în masă pentru a se alătura Falangei, iar JAP a încetat să mai existe ca organizație politică în 1937.

Carliști miniatura|160x160px| Steagul (sau,) Carliștii erau monarhiști și catolici ultratradiționaliști și extremiști care au vrut să-l instaleze pe pretendentul Francisc Xavier de Burbon ca rege al Spaniei.Patrick Turnbull. Carliștii erau antirepublicani, antidemocratici și atât de ferm antisocialiștiPatrick Turnbull. , încât s-au opus atât lui Hitler, cât și lui Mussolini din cauza valențelor socialiste ale ideologiei lor. Aceștia erau conduși de și erau susținuți în principal în Navarra, iar, împreună cu Falanga, au fost susținători inițiali ai loviturii de stat militare împotriva Republicii.

Carliștii au avut o lungă istorie de opoziție violentă față de liberalismul spaniol, pornind din 1833, când au declanșat un război civil de șase ani împotriva regenței reformiste a Mariei Cristina a celor Două Sicilii.Patrick Turnbull. Erau puternic împotriva oricărei coalițiii cu alte mișcări, considerând că niciun necarlist nu poate avea intenții sincere.

În timpul războiului, miliția carlistă, sau rechetiștii (Requetés) a atins un vârf de 42.000 de recruți, dar până la sfârșitul ostilităților, în aprilie 1939, efectivele le-au a fost reduse la 23.000. Carliștii au contribuit cu ce au fost considerate ca fiind cele mai eficiente trupe de șoc ale naționaliștilor, din timpul Războiului Civil Spaniol.

Alfonsiști miniatura|160x160px| Steagul Renovării Spaniole sprijineau restaurarea lui Alfonso al XIII-lea al Spaniei ca monarh, după întemeierea celei de-A Doua Republici Spaniole în 1931. Aceștia au concurat cu monarhiștii rivali, , pentru tronul Spaniei.

După răsturnarea monarhiei lui Alfonso al XIII-lea, susținătorii acestuia au format Renovarea Spaniolă (Renovación Española, sau RE), un partid politic monarhist, care deținea o influență economică considerabilă și avea mulți susținători în Armata Spaniolă.Andrew Forrest. RE nu a reușit să devină o mișcare politică de masă.

În 1934, alfonsiștii, conduși de , împreună cu carliștii, s-au întâlnit cu dictatorul italian Benito Mussolini pentru a obține sprijin în cazul unei eventuale revolte antirepublicane, acesta promițând că le va oferi bani și arme.Paul Preston. Din 1934 până în 1936, carismaticul lider alfonsist a vorbit despre necesitatea „cuceririi statului” ca singurul mijloc de a asigura înființarea unui stat ideal, autoritar și corporatist. Sotelo a ținut discursuri pasionale în sprijinul unei contrarevoluțiii violente și a subliniat necesitatea unei insurecții militare împotriva Republicii pentru a contracara amenințările comunismului și separatismului, curente politice blamate pe aceasta.Paul Preston. Liderul a fost răpit și asasinat de oponenții săi politici, care îl căutau inițial pe de la CEDA, pe 13 iulie 1936, ceea ce a stârnit furie din partea dreptei spaniole și a ajutat la legitimizarea puciului militar ce a urmat la puțin timp după.Paul Preston.