Prezentismul filosofic este o concepție metafizică potrivit căreia există doar entitățile prezente (sau, echivalent, că tot ceea ce există este prezent). Conform prezentismului, nu există entități din trecut sau din viitor. În acest sens, pentru prezentiști trecutul și viitorul nu sunt reale: evenimentele trecute s-au petrecut (au existat), iar cele viitoare se vor petrece (vor exista), dar nici unele, nici altele nu există în mod propriu, deoarece nu aparțin prezentului. Prezentismul reprezintă o poziție din cadrul ontologiei temporale care contrastează cu:

Eternismul: concepția conform căreia entitățile din trecut, prezent și viitor există în mod egal (adică teza ontologică a „universului bloc”). No-futurismul: concepția conform căreia există doar entitățile din trecut și prezent (adică teza ontologică a teoriei blocului în creștere a timpului).

Antecedente istorice Augustin de Hipona a susținut o concepție asupra timpului în care prezentul este analog unei muchii de cuțit situate între trecutul perceput și viitorul imaginat. El argumenta că prezentul nu are durată. Susținătorii acestei idei consideră că acest lucru este evident, deoarece extinderea prezentului ar implica existența unor părți distincte care ar trebui să fie simultane pentru a aparține cu adevărat prezentului. Potrivit unor filosofi timpurii, timpul nu poate fi simultan trecut și prezent și, prin urmare, nu poate fi extins.

Spre deosebire de Augustin, unii filosofi au susținut că experiența conștientă se desfășoară pe o anumită durată temporală. Un exemplu este William James, care afirma că prezentul psihologic este o durată scurtă caracterizată printr-o continuitate imediată a conștiinței. Tradiția include, de asemenea, concepții apropiate de prezentism. , un important cercetător al , a descris prezentismul budist afirmând că „tot ceea ce este trecut este nereal, tot ceea ce este viitor este nereal, tot ceea ce este imaginat, absent sau mental este nereal; în cele din urmă, real este doar momentul prezent al eficienței fizice (adică al cauzalității)”.

Potrivit lucrării lui „”, există două moduri fundamentale de a ordona evenimentele: (sau timpul „tensionat”: ieri, azi, mâine) și (sau timpul „netensionat”: relațiile de tip „mai devreme” și „mai târziu”). Prezentismul susține caracterul fundamental al Seriei A și consideră că Seria B nu este suficientă în sine pentru a explica discursul temporal. Prezentiștii afirmă că limbajul despre timp presupune utilizarea timpurilor verbale, spre deosebire de teoreticienii Seriei B, care încearcă reducerea enunțurilor tensionate la fapte netensionate.

a argumentat împotriva teoriilor netensionate, subliniind că sensul unor afirmații precum „Slavă Domnului că s-a terminat” este mult mai ușor de explicat într-o teorie care recunoaște un prezent privilegiat. Argumente similare sunt invocate și în favoarea (sau ), potrivit căruia există un sine prezent privilegiat.

În cadrul teoriei relativității, observatorul este reprezentat conceptual ca fiind situat într-un punct al spațiu-timpului, la vârful propriului con de lumină. Din această perspectivă, el percepe evenimente distribuite atât spațial, cât și temporal. Observatori diferiți pot avea judecăți diferite cu privire la simultaneitatea unor evenimente aflate în locații distincte, în funcție de starea lor de mișcare relativă (vezi relativitatea simultaneității). Această situație a contribuit la dezvoltarea unor poziții filosofice precum .

Deși conținutul observației unui observator se desfășoară în timp, observatorul conceptual, înțeles ca punct geometric la originea conului de lumină, nu are extensie spațială sau temporală. Aceasta generează un aparent paradox: observatorul conceptual pare lipsit de conținut, deși un observator real trebuie descris prin procese extinse în timp pentru a exista. În teoria relativității, această dificultate este atenuată prin introducerea noțiunii de cadru de referință, care include instrumentele de măsură ale observatorului și permite descrierea coerentă a intervalelor temporale.

Unele dificultăți și paradoxuri asociate prezentismului pot fi abordate prin renunțarea la conceperea timpului ca o entitate independentă sau ca un „recipient” și prin interpretarea sa ca măsură a schimbării relațiilor dintre obiecte. În această perspectivă, nu este necesar ca observatorii să aibă o extensie temporală proprie pentru a exista și a fi conștienți; existența lor este reală, iar schimbările interne pot fi descrise prin succesiuni stabile de evenimente.

Obiecții filosofice O critică importantă la adresa prezentismului pornește de la ideea că adevărul depinde de existență (sau că adevărul este existenței). Mai precis, se susține că prezentismul intră în tensiune cu , potrivit căreia propozițiile adevărate sunt adevărate în virtutea existenței unor entități sau stări de lucruri corespunzătoare („făcători de adevăr”). Problema apare deoarece mulți prezentiști acceptă existența unor adevăruri obiective despre trecut (și uneori despre viitor), dar neagă existența unor făcători de adevăr corespunzători pentru aceste afirmații. De exemplu, ei pot susține că descoperirea poloniului de către Marie Curie este un fapt adevărat, deși evenimentul descoperirii nu mai există, fiind în întregime trecut. Din acest motiv, prezentismul a fost acuzat că încalcă principiul plauzibil al făcătorilor de adevăr și că recurge la o formă de „economisire” ontologică problematică.

Prezentiștii pot răspunde acestei obiecții fie negând că adevărurile despre trecut necesită făcători de adevăr, fie respingând în totalitate principiul făcătorilor de adevăr, fie susținând că există entități prezente care fundamentează adevărurile despre trecut.

Note

Vezi și Apelul la noutate Săgeata timpului Eternitate Teoria blocului în creștere a timpului

Legături externe . . Dowden, Bradley. „Time”. Internet Encyclopedia of Philosophy.

. . . Describes Presentism and how four dimensionalism contradicts it.

Categorie:Relativitate Categorie:Timp