Câmpurile de mine din Croația (denumite oficial „zone suspectate a fi minate”; în ), rămase în urma desfășurării Războiului de Independență al Croației, acopereau în anul 2020 o suprafață de din teritoriul țării, fără a lua în considerare zonele unde exista muniție neexplodată. În urma acțiunilor de deminare întreprinse de autoritățile croate, în luna aprilie 2024 suprafața totală a terenurilor minate se redusese la . Dacă în anul 2020, terenurile minate, conținând aproximativ 17.285 de mine terestre, erau situate în vecinătatea a 45 de orașe și comune din 8 cantoane, în luna aprilie 2024 rămăseseră aproximativ terestre, situate în vecinătatea a 21 de orașe și comune din 4 cantoane.

Minele terestre au fost utilizate pe scară largă în timpul războiului de către toate părțile în conflict, numărul lor ridicându-se la aproximativ 1,5 milioane. Acestea erau destinate să întărească pozițiile defensive lipsite de armament sau de forțe combatante suficiente, dar au jucat un rol limitat în lupte.

După război, suprafața totală a terenurilor suspectate inițial că ar fi fost minate era de , dar această estimare a fost redusă ulterior la după inspecțiile de teren. În 1996, Parlamentul Croației a adoptat o lege privind deminarea, prin care s-a înființat Centrul Croat pentru Deminare (în ). Din martie 1996 până în prima jumătate a anului 1998, planurile de deminare au fost implementate de Ministerul Afacerilor Interne, iar operațiunile de deminare au fost efectuate de compania de stat AKD Mungos. Începând cu anul 2013, programele de deminare au fost coordonate de Centrul Croat pentru Deminare, care a angajat pentru această activitate companii private cu un efectiv total de 621 operatori. În aprilie 2024, zonele rămase necurățate de mine erau marcate cu de avertizare.

După terminarea războiului și până la data de , 509 persoane au fost ucise și 1.466 au fost rănite de minele terestre, inclusiv și 7 geniști din Armata Croată, uciși în timpul operațiunilor de deminare. Imediat după război, se înregistrau aproximativ ale minelor în rândul civililor în fiecare an,, dar numărul a scăzut la sub 10 pe an până în 2010, datorită programelor de deminare, conștientizare și educare a populației. Croația a cheltuit pe operațiunile de deminare aproximativ de euro între 1998 și 2013, când procesul a fost preluat de contractori privați coordonați de Centrul Croat pentru Deminare. În anul 2011, costul finalizării operațiunilor de deminare a fost estimat la cel puțin . Pierderile economice pentru Croația (din cauza neutilizării terenurilor suspectate a fi minate) a fost estimată în 2012 la () pe an, mai ales în sectoarele agriculturii, silviculturii și turismului.

Istoric

După alegerile parlamentare croate din 1990, care au marcat înfrângerea electorală a regimului comunist în Croația de către Uniunea Democrată Croată (Hrvatska demokratska zajednica - HDZ), tensiunile etnice între croați și sârbi s-a accentuat. După alegeri, Armata Populară Iugoslavă (Jugoslavenska narodna armija - JNA) a confiscat armele Forțelor de Apărare Teritorială ale Croației pentru a minimiza o potențială rezistență. Pe 17 august, tensiunile au escaladat, conducând la o revoltă deschisă a sârbilor din Croația. Armata Populară Iugoslavă a intervenit, împiedicând o acțiune similară a poliției croate. Revolta s-a concentrat în zonele predominant populate de sârbi din vecinătatea orașului Knin, din părți ale regiunilor Lika, Kordin și Banovina și din așezările din estul Croației cu o populație sârbă semnificativă. Liderii locali din această zonă discontinuă, care a fost numită ulterior Republica Sârbă Krajina (Republika Srpska Krajina - RSK), și-au declarat intenția de a se alătura Serbiei și, în consecință, zona a ajuns să fie privită de Guvernul Croației ca o regiune secesionistă. Până în martie 1991, conflictul a escaladat în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Războiul de Independență al Croației. În iunie, Croația și-a declarat independența, separându-se de Iugoslavia. În ianuarie 1992, Republica Sârbă Krajina ocupa din teritoriul reclamat de Croația. Această suprafață de teren măsura între 2,5 și 63,1 km în adâncime și se învecina cu teritoriul controlat de croați de-a lungul unei linii cu o lungime de .

Utilizare în timp de război

Minele terestre au fost folosite pentru prima dată de Armata Populară Iugoslavă la începutul anului 1991, înainte de retragerea sa din Croația, pentru a proteja cazărmi militare și alte facilități. Chiar și facilitățile Armatei Populare Iugoslave situate în centrele urbane au fost securizate în acest mod, folosind mine precum mina antipersonal PROM-1 și mina antipersonal direcțională MRUD. Armata Croată și poliția croată au început să instaleze mine terestre la sfârșitul anului 1991, bazându-se pe acestea pentru a opri înaintarea Armatei Populare Iugoslave și Armatei Republicii Sârbe Krajina la începutul anului 1992. Aceste câmpuri minate au fost amenajate cu puțină documentație care să prevadă numărul exact al minelor și locurile de amplasare ale acestora. În 1992, Armata Republicii Sârbe Krajina a sporit numărul minelor utilizate pentru a securiza linia frontului, în mare parte din cauza efectivelor sale limitate. În consecință, Armata Republicii Sârbe Krajina a construit linii defensive statice (formate din tranșee, buncăre și un număr mare de mine, concepute pentru a proteja apărările cu efectiv redus) pentru a întârzia ofensiva Armatei Croate. Această abordare a fost necesară din cauza adâncimii limitate a teritoriului Republicii Sârbe Krajina și a lipsei de rezerve disponibile cu care să contraatace sau să acopere breșele liniei sale defensive, Armata Republicii Sârbe Krajina neputând folosi tactici de apărare în profunzime. Combinația dintre documentarea slabă a locațiilor câmpurilor minate și lipsa marcajelor (sau a gardurilor) a produs frecvent victime în rândul personalului militar din cauza minelor amplasate de forțele prietene. Se estimează că în timpul războiului au fost amplasate în total 1,5 milioane de mine terestre.

Armata Croată a folosit cu succes mine antitanc în combinație cu arme antitanc de infanterie, distrugând sau avariind peste ale Armatei Populare Iugoslave (în special în timpul operațiunilor defensive din Slavonia). Dimpotrivă, minele antipersonal desfășurate de Armata Republicii Sârbe Krajina s-au dovedit mai puțin eficiente împotriva Armatei Croate în timpul operațiunilor Blitz și Storm din 1995. În timpul acestor operațiuni, Armata Croată a traversat (sau a ocolit) multe câmpuri de mine ale Armatei Republicii Sârbe Krajina, pe baza informațiilor obținute de la sol și de la un vehicul aerian fără pilot care a urmărit deplasările patrulelor Armatei Republicii Sârbe Krajina, beneficiind și de sprijinul unei părți a populației civile sau de detonarea minelor de către animalele sălbatice. Dintre cei din Armata Croată uciși în operațiunile Blitz și Storm, doar 15 au fost victime ale minelor terestre. În mod similar, din în cele două ofensive, doar 92 au fost răniți de minele terestre.

Victimele minelor terestre

Până la data de , un total de fuseseră ucise și 1.466 rănite de minele terestre în 1.352 incidente din Croația. În perioada 1991-1995, în timpul războiului și imediat după acesta, s-au înregistrat 557 victime civile din cauza minelor terestre. Între 1996 și 1998 s-au înregistrat aproximativ civile din cauza minelor terestre în fiecare an, dar numărul a scăzut treptat la mai puțin de 10 pe an până în 2010. În timpul războiului, ai Armatei Croate au fost uciși sau răniți de mine în 1992, iar în 1995, dintre cei ai Armatei Croate implicați în confruntările armate, 169 au fost uciși sau răniți (majoritatea în timpul operațiunilor Blitz și Storm). 7 geniști au fost uciși și 18 răniți de mine terestre în timpul operațiunilor de deminare efectuate de Armata Croată între 1996 și 1998. Victimele civile au inclus la acțiunile de deminare care și-au pierdut viețile după 1998.

Croația a stabilit un cadru extins de ajutorare a răniților și familiilor celor uciși de mine. Această asistență include îngrijire medicală de urgență și de durată, reabilitare fizică, sprijin psihologic și social, asistență pentru angajare și integrare socială, acțiuni de conștientizare a publicului și acces la serviciile publice. Instituțiile și organizațiile care sprijină victimele minelor includ o gamă largă de organisme guvernamentale și organizații neguvernamentale (ONG-uri).

Situația câmpurilor de mine În 2023, terenurile minate din Croația acopereau din teritoriul național, dar în aprilie 2024 suprafața totală scăzuse la o valoare de . Câmpurile de mine (denumite oficial „zone suspectate a fi minate”) erau situate în apropierea a 21 de orașe și comune din 4 cantoane (Karlovac, Lika-Senj, Sisak-Moslavina și Split-Dalmația). Se estimează că, în aprilie 2024, aceste zone conțineau aproximativ terestre, fără a se lua în considerare muniția neexplodată rămasă din Războiul de Independență al Croației.

În 2024, zonele suspectate a conține mine terestre erau marcate cu peste de avertizare. Pe baza analizei structurii acestor zone, la sfârșitul anului 2022, în urma deminării, elaborării studiilor tehnice și a studiului tehnic general și suplimentar, s-a constatat că 98,7% din aceste terenuri erau păduri și suprafețe forestiere, 1,2% erau terenuri agricole, iar 0,1% erau clasificate ca „alte tipuri de teren” (maluri de ape, zone umede, terenuri stâncoase, alunecări de teren, zone de țărm etc.).

+ Suprafața câmpurilor de mine din Croația (km2) Canton 1 ianuarie 2022 1 ianuarie 2023 Plan de deminare 2023 Plan de deminare 2024 Plan de deminare 2025 Bjelovar-Bilogora deminat în 2005 Brod-Posavina deminat în 2018 Dubrovnik-Neretva deminat în 2014 Karlovac finalizare Lika-Senj   Osijek-Baranja deminat în 2023 Požega-Slavonia deminat în 2022 Sisak-Moslavina Split-Dalmația finalizare Šibenik-Knin deminat în 2023 Virovitica-Podravina deminat în 2014 Vukovar-Srijem deminat în 2016 Zadar deminat în 2021 Zagreb deminat în 2005 Total

Impact social și economic Minele terestre reprezintă o problemă de siguranță pentru populația din vecinătatea terenurilor minate. În 2008, se estima că din Croația (20,8% din populație) erau amenințate de zonele minate din apropiere. Minele terestre reprezintă, de asemenea, o problemă semnificativă pentru dezvoltare, deoarece o parte substanțială a câmpurilor de mine din Croația se află pe terenuri agricole și în păduri. Unele canale de drenaj sunt, prin urmare, inaccesibile pentru întreținere, ceea ce duce la inundații periodice, cu precădere în zonele care se învecinează cu Ungaria. Probleme similare sunt cauzate de minele amplasate pe malurile râurilor Drava, Kupa și Sava. De asemenea, prezența minelor terestre a afectat negativ refacerea postbelică în zonele rurale, reducând suprafața disponibilă de teren agricol, împiedicând dezvoltarea și afectând calitatea vieții oamenilor din vecinătatea zonelor minate. Pe lângă efectele negative asupra agriculturii, cea mai importantă problemă economică cauzată de minele din Croația este impactul acestora asupra turismului (în special în zonele împădurite și cele de vânătoare de pe coasta Mării Adriatice). În 2012, s-a estimat că economia Croației pierdea () pe an din cauza terenurilor suspectate a fi minate.