Vidra uriașă (Pteronura brasiliensis), numită și vidră uriașă braziliană, este un mamifer carnivor sud-american. Este cel mai lung membru al familiei nevăstuicilor, Mustelidae, un grup de prădători de succes global, ajungând până la 1,8 m. Atipic mustelidelor, vidra uriașă este o specie socială, grupurile de familie constând de obicei în trei până la opt membri. Grupurile sunt organizate în jurul unei perechi reproductive dominante și sunt extrem de unite și cooperative. Deși este în general pașnică, specia este teritorială, și a fost observată agresiune între grupuri. Vidra uriașă este diurnă, fiind activă exclusiv în timpul orelor de zi. Este cea mai gălăgioasă specie de vidră; au fost înregistrate diferite vocalizări care indică datul alarmei, agresiunea și liniștirea.
Vidra uriașă este răspândită de-a lungul nord-centrului Americii de Sud; trăiește în principal în și de-a lungul Fluviului Amazon și în Pantanal. Răspândirea sa a fost redusă cu mult și acum este discontinuă. Deceniile de braconare pentru blana sa catifelată, care au atins apogeul în anii 1950 și 1960, au făcut ca numărul de indivizi ai populației să scadă considerabil. Specia a fost listată în 1999 drept pe cale de dispariție, iar estimările pentru numărul de indivizi ai populației sălbatice estimează de obicei mai puțin de 5.000 de indivizi. Guyanele sunt unele dintre ultimele refugii rămase ale speciei, care de asemenea se bucură de efective modeste – și protecție semnificativă – din bazinul amazonian peruvian. Este una dintre cele mai periclitate specii de mamifere din . Pierderea și degradarea habitatului este cea mai mare amenințare actuală. Sunt rare și în captivitate; în 2003 erau ținute captive numai 60 de vidre uriașe din 200.
Vidra uriașă prezintă o diversitate de adaptări adecvate unui stil de viață amfibiu, incluzând blana excepțional de deasă, coada ca o aripă și labele cu . Specia preferă râuri și ape curgătoare cu apă dulce, care de obicei se inundă sezonier, dar poate viețui și la izvoare și lacuri cu apă dulce. Construiește adăposturi extinse în apropiere de zonele în care se hrănește, tăind cantități mari de vegetație. Vidra uriașă se întreține aproape exclusiv cu o dietă alcătuită din pești, mai ales din ordinele și Siluriformes, dar se poate hrăni și cu crabi, țestoase, șerpi și mici. Nu are niciun prădător natural serios în afara oamenilor, însă trebuie să concureze pe resurse alimentare cu alți prădători, precum vidra cu coadă lungă și diverse specii de crocodilieni.
Denumire Vidra uriașă mai are alte câteva denumiri. În Brazilia este cunoscută ca ariranha, cuvânt ce provine din cuvântul poporului Tupí , care înseamnă „jaguar de apă” (). În spaniolă, denumirile „lup de râu” () și „câine de apă” () sunt ocazional folosite (însă ultima se referă de asemenea la alte câteva animale diferite) și se poate să fi fost mai comune în comunicările exploratorilor din secolele al XIX-lea și al XX-lea.Vezi, de ex., Toate cele patru denumiri sunt în uz în America de Sud, cu câteva variații regionale. „Vidră uriașă” se traduce literalmente ca și în spaniolă, respectiv portugheză. Vidrele uriașe sunt cunoscute de către ca wankanim, de către ca hadami, iar de către ca turara. Denumirea genului, Pteronura, este derivată din cuvintele din greaca veche (, „pană” sau „aripă”) și (, „coadă”), o referire la coada sa distinctivă, ca o aripă.
Taxonomie și evoluție
Vidrele formează subfamilia Lutrinae din familia Mustelidae, iar vidra uriașă este singurul membru al genului Pteronura. Două subspecii sunt recunoscute în prezent de către lucrarea standard Mammal Species of the World: P. b. brasiliensis și P. b. paraguensis. Descrierile incorecte ale speciei au dus la apariția mai multor sinonime (ultima subspecie apare în literatură adeseori ca P. b. paranensis). P. b. brasiliensis este răspândită de-a lungul nordului arealului vidrei uriașe, incluzând sistemele hidrografice ale fluviilor Orinoco și Amazon și cele ale râurilor Guyanelor; către sud, existența subspeciei P. b. paraguensis a fost sugerată în Paraguay, Uruguay, sudul Braziliei și nordul Argentinei, cu toate că se poate să fie extinctă în ultimele trei dintre aceste patru țări. Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN) consideră prezența speciei în Argentina și Uruguay incertă. În prima țară, investigările au descoperit rămășițe de populații răsfirate. Se presupune că P. b. paraguensis ar fi mai mică și mai gregară, cu și morfologia craniului diferite. Totuși, în 1997, Carter și Rosas au respins diviziunea subspecifică, remarcând că clasificarea a fost validată numai o singură dată, în 1968, și că specimenul tip al P. b. paraguensis era foarte asemănător cu P. b. brasiliensis. Biologul afirmă că diviziunea este de „valoare îndoielnică”.
Cele mai timpurii dovezi de fosile de vidră uriașă datează din pleistocenul târziu din Argentina, iar aceasta era ceva mai mare decât specimenele moderne cunoscute. Despre un gen extinct, , se crede că ar fi strămoș al speciei prezente, migrând în Lumea Nouă în timpul Pliocenului sau Pleistocenului timpuriu. Vidra uriașă împarte continentul sud-american cu trei dintre cei patru membri ai genului de vidre din Lumea Nouă Lontra: vidra cu coadă lungă (Lontra longicaudis), lutra chiliană (Lontra provocax) și lutra de mare sud-americană (Lontra felina). (Vidra americană, Lontra canadensis, este al patrulea membru al genului Lontra.) Vidra uriașă pare să fi evoluat independent de membrii sud-americani ai genului Lontra, în ciuda suprapunerii. S-ar putea ca vidra indiană (Lutrogale perspicillata) din Asia să fie specia extantă cu care vidra uriașă este cel mai strâns înrudită; au fost remarcate comportament, vocalizări și morfologie a craniului asemănătoare. Ambele specii prezintă de asemenea puternice între parteneri și implicare paternă la îngrijirea puilor. Au fost descoperite rămășițe fosile de vidră uriașă într-o peșteră din statul brazilian Mato Grosso.
Analiza filogenetică realizată de Koepfli și Wayne în 1998 a concluzionat că vidra uriașă are secvențele de cea mai mare divergență din subfamilia vidrelor, formând o cladă distinctă care s-a separat acum 10 până la 14 milioane de ani. Aceștia au remarcat că s-ar putea ca specia să reprezinte divergența dintre vidre sau să se situeze de fapt cu totul în afara lor, separându-se chiar înaintea altor mustelide, precum hermina, dihorul și nurca. O cercetare ulterioară din 2005 ce implică secvențiere genetică la mustelide plasează divergența vidrei uriașe ceva mai târziu, la acum cinci până la 11 milioane de ani în urmă; arborele filogenetic corespunzător plasează divergența genului Lontra ca prima printre genurile de vidre, iar cea a genului Pteronura ca a doua, deși intervalele de divergență se suprapun.
Caracteristici fizice
Vidra uriașă se deosebește limpede de alte specii de vidre prin caracteristici morfologice și comportamentale. Este specia cu cea mai mare lungime a corpului dintre toate speciile familiei Mustelidae, însă vidra de mare (Enhydra lutris) poate fi mai grea. Lungimea de la cap până la coadă variază de la 1,5 până la 1,7 m la masculi, iar la femele de la 1 până la 1,5 m. Coada bine musculoasă a animalului poate adăuga încă 70 cm la lungimea totală a corpului.Boitani, Luigi, Simon & Schuster's Guide to Mammals. Simon & Schuster/Touchstone Books (1984), Comunicări vechi despre piei și animale în viață sugerau masculi excepțional de mari de până la 2,4 m; vânătoarea intensivă probabil a redus apariția specimenelor atât de masive. Greutatea variază de la 26 până la 32 kg la masculi, iar la femele de la 22 până la 26 kg. Vidra uriașă este specia cu cea mai scurtă blană dintre toate speciile de vidre; blana este de obicei ciocolatie, dar poate fi roșiatică sau cervicoloră, și pare a fi aproape neagră atunci când este udă. Blana este extrem de deasă, atât de mult încât apa nu poate pătrunde până la piele. Perii de contur blochează apa și mențin stratul interior al blănii uscat; perii de contur au fiecare aproximativ câte 8 mm în lungime, fiind în jur de două ori mai lungi decât perii stratului interior al blănii. Aspectul său catifelat face ca animalul să fie foarte căutat de către comercianții de blănuri, iar asta a contribuit la declinul său. Pe partea din față a gâtului și sub bărbie există semne unice de blană albă sau crem care permit ca indivizii să fie identificați încă de la naștere.
Botul vidrei uriașe este scurt și înclinat și îi conferă capului un aspect în formă de minge. Urechile sunt mici și rotunjite. Nasul (sau ) este acoperit complet cu blană, fiind vizibile numai cele două nari ca niște fante. Mustățile (vibrisele) foarte sensibile ale vidrei uriașe permit animalului să urmărească schimbările asupra curenților și presiunii apei, ceea ce ajută la detectarea prăzii. Picioarele sunt scurte și îndesate și se termină cu labe mari înzestrate cu și care la vârfuri au gheare ascuțite. Bine adaptată pentru o viață acvatică, vidra uriașă își poate închide urechile și nasul în timp ce se află sub apă.
Pe vremea când Carter și Rosas și-au scris studiul, văzul nu a fost studiat direct, dar observațiile pe teren arată ca animalul vânează în principal cu ajutorul văzului; deasupra apei este în stare să observe observatorii de la distanțe mari. Faptul că vidra uriașă este activă exclusiv în timpul zilei sugerează mai departe că văzul său ar trebui să fie bine dezvoltat, pentru a o ajuta la vânătoare și la evitarea prădătorilor. La alte specii de vidre, vederea este în general sau ușor mioapă, atât pe uscat, cât și în apă. Vidra uriașă are auzul ascuțit și simțul olfactiv excelent.
Specia posedă 2n = 38 cromozomi.
Biologie și comportament Vidra uriașă este mare, gregară și diurnă. Comunicări mai vechi de-ale călătorilor descriu grupuri gălăgioase înconjurând bărci de-ale exploratorilor, însă până la munca revoluționară a lui Duplaix de pe la sfârșitul anilor 1970 erau disponibile puține informații științifice despre specie. Grijile legate de această specie pe cale de dispariție au dus la apariția diferitor studii.
Vocalizări Vidra uriașă este un animal deosebit de gălăgios ce emite o gamă complexă de . Toate vidrele emit vocalizări, dar după frecvență și volum, vidra uriașă ar putea fi cea mai vocală. Duplaix a identificat nouă sunete distincte, ce pot fi divizate mai departe, în funcție de context. Lătraturi scurte de hah sau pufnete explozive indică interesul imediat și potențiale pericole. Un țipăt tremurător poate fi folosit pentru a intimida intruși, pe când un mârâit scăzut este folosit ca avertisment agresiv. Zumzetele și gânguriturile sunt folosite pentru a liniștii congenerii dintr-un grup. Pot fi folosite fluierături pentru a înștiința din timp alte grupuri despre intențiile neostile, însă dovezile în acest sens sunt limitate. Puii nou-născuții chițăie pentru a atrage atenția, pe când puii mai mari scheaună și se vaită când încep să participe în activități de grup. O analiză publicată în 2014 lista 22 de tipuri distincte de vocalizări la adulți și 11 la nou-născuți. S-a descoperit că fiecare familie de vidre are propria sa „semnătură” audio unică.
Structură socială Vidra uriașă este un animal foarte social ce trăiește în grupuri mari de familie. Grupul constă în oricât de mulți membri de la doi până la 20, dar pe obicei în medie în trei până la opt. (Valorile mai mari pot reflecta două sau trei grupuri de familie hrănindu-se temporar împreună.)