este numele dat campaniilor de omor în masă prin eutanasie involuntară care au vizat persoanele cu dizabilități și bolnavii mintal în Germania nazistă. Termenul a fost folosit pentru prima dată în procesele de după război împotriva medicilor implicați în ucideri. Numele T4 este o abreviere de la 4, adresa unui departament al Cancelariei înființat la începutul anului 1940, în cartierul berlinez Tiergarten, care recruta și plătea personalul asociat cu Aktion T4. Anumiți medici germani au fost autorizați să selecteze pacienți „considerați incurabil bolnavi, după o examinare medicală extrem de riguroasă” și să le administreze o „moarte milostivă” (). În octombrie 1939, Adolf Hitler a semnat o „notă de eutanasie”, retrodatată la 1 septembrie 1939, care îl autoriza pe medicul său Karl Brandt și pe Reichsleiter-ul Philipp Bouhler să înceapă uciderile.
Uciderile au avut loc din septembrie 1939 până la sfârșitul războiului în Europa în 1945. Între 275.000 și 300.000 de persoane au fost ucise în spitale de psihiatrie din Germania, Austria, Polonia ocupată și Protectoratul Boemiei și Moraviei (actuala Cehie). Numărul inițial de victime a fost înregistrat ca 70.273, dar această cifră a crescut prin descoperirea victimelor listate în arhivele fostei Germanii de Est. Aproape jumătate dintre cei uciși au fost luați din aziluri conduse de biserici. În iunie 1940, Paul Braune și Fritz von Bodelschwingh, directori de sanatorii și membri ai Bisericii Mărturisitoare luterane, au protestat împotriva uciderilor.
Sfântul Scaun a anunțat la 2 decembrie 1940 că politica era contrară legii divine și că „uciderea directă a unei persoane nevinovate din cauza defectelor mintale sau fizice nu este permisă”. Episcopul Theophil Wurm al Bisericii Mărturisitoare luterane „a scris o scrisoare deschisă denunțând politica”. Începând din vara anului 1941, protestele au fost conduse în Germania de episcopul romano-catolic de Münster, Clemens von Galen, a cărui intervenție a dus la „cel mai puternic, mai explicit și mai răspândit protest împotriva oricărei politici naziste de la începutul celui de-Al Treilea Reich”, potrivit lui Richard J. Evans.
Au fost sugerate mai multe motive pentru ucideri, inclusiv eugenie, igienă rasială și economisirea banilor. Medicii din azilurile germane și austriece au continuat multe dintre practicile până la înfrângerea Germaniei în 1945, în ciuda încetării oficiale din august 1941. Continuarea informală a politicii a dus la „93.521 de paturi eliberate” până la sfârșitul anului 1941. Tehnologia dezvoltată sub , în special utilizarea gazului letal pe un număr mare de persoane, a fost preluată de divizia medicală a Ministerului de Interne al Reichului, împreună cu personalul , care a participat la uciderea în masă a evreilor în cadrul Operațiunii Reinhard. Numărul total de persoane ucise a fost de aproximativ 200.000 în Germania și Austria, plus aproximativ 100.000 de victime în alte țări europene. După război, o serie de autori au fost judecați și condamnați pentru crimă și crime împotriva umanității.
Context La începutul secolului al XX-lea, sterilizarea persoanelor care purtau defecte ereditare considerate astfel și, în unele cazuri, a celor care manifestau un comportament „antisocial” ereditar, era un domeniu respectabil al medicinei. Canada, Danemarca, Elveția și Statele Unite adoptaseră legi care permiteau sterilizare forțată. Studii din anii 1920 clasau Germania ca o țară neobișnuit de reticentă la introducerea legislației de sterilizare. În cartea sa Mein Kampf (1924), Hitler scria că într-o zi igiena rasială „va apărea ca o faptă mai mare decât cele mai victorioase războaie ale erei noastre burgheze actuale”.
În iulie 1933, „Legea pentru prevenirea descendenților cu boli ereditare” prevedea sterilizare obligatorie pentru persoanele cu afecțiuni considerate ereditare, cum ar fi schizofrenia, epilepsia, boala Huntington și „imbecilitatea”. Sterilizarea a fost legalizată și pentru alcoolismul cronic și alte forme de devianță socială. Legea a fost administrată de Ministerul de Interne sub conducerea lui Wilhelm Frick prin tribunale speciale de sănătate ereditară (), care examinau deținuții din aziluri, spitale, închisori, case de bătrâni și școli speciale pentru a selecta cei de sterilizat. Se estimează că 360.000 de persoane au fost sterilizate în baza acestei legi între 1933 și 1939.
Politica și agenda de cercetare a igienei rasiale și eugeniei au fost promovate de Emil Kraepelin. Sterilizarea eugenică a persoanelor diagnosticate cu (și considerate predispuse la) schizofrenie a fost susținută de Eugen Bleuler, care presupunea deteriorarea rasială din cauza „handicapaților mintali și fizici” în manualul său de psihiatrie.
În cadrul administrației naziste, ideea de a include în program persoanele cu dizabilități fizice a trebuit să fie exprimată cu grijă, deoarece Ministrul Propagandei al Reichului, Joseph Goebbels, avea un picior drept deformat. După 1937, lipsa acută de forță de muncă din Germania cauzată de reînarmare a însemnat că oricine era capabil de muncă era considerat „util”, scutit de lege, iar ritmul sterilizărilor a scăzut. Termenul este o creație postbelică; termenii germani contemporani includeau (eutanasie) și (moarte milostivă). Programul T4 provenea din politica Partidului Nazist de „igienă rasială”, credința că poporul german trebuia curățat de „dușmanii rasiali”, inclusiv bolnavii mintal și handicapații. Noi tratamente cu șoc insulinic au fost folosite de psihiatrii germani pentru a verifica dacă pacienții cu schizofrenie erau curabili.
Implementare
Karl Brandt, medicul lui Hitler, și Hans Lammers, șeful Cancelariei Reichului, au declarat după război că Hitler le spusese încă din 1933 — când a fost adoptată legea sterilizării — că favoriza uciderea celor incurabil bolnavi, dar recunoștea că opinia publică nu ar accepta acest lucru. În 1935, Hitler i-a spus Liderului Medicilor Reichului, Gerhard Wagner, că problema nu putea fi abordată în timp de pace; „O astfel de problemă ar putea fi rezolvată mai ușor și mai lin în timp de război.” A scris că intenționa să „rezolve radical” problema azilurilor mintale într-un astfel de caz.
a început cu un caz „pilot” la sfârșitul anului 1938. Hitler i-a ordonat lui Brandt să evalueze o petiție trimisă de doi părinți pentru „uciderea milostivă” a fiului lor, care era orb și avea dizabilități fizice și de dezvoltare. Copilul, născut lângă Leipzig și identificat ulterior ca Gerhard Kretschmar, a fost ucis în iulie 1939. Hitler i-a ordonat lui Brandt să procedeze la fel în toate cazurile similare.
La 18 august 1939, la trei săptămâni după uciderea lui Kretschmar, a fost înființat „Comitetul Reichului pentru Înregistrarea Științifică a Bolilor Ereditare și Congenitale” pentru a înregistra copiii bolnavi sau nou-născuții identificați ca defectuoși. Uciderea secretă a sugarilor a început în 1939 și s-a intensificat după începerea războiului. Până în 1941, peste 5.000 de copii fuseseră uciși. Hitler era în favoarea uciderii celor pe care îi considera („Viață nedemnă de a fi trăită”).
Cu câteva luni înainte de decretul de „eutanasie”, într-o conferință din 1939 cu Leonardo Conti, Liderul Sănătății Reichului și Secretar de Stat pentru Sănătate în Ministerul de Interne, și Hans Lammers, Hitler a dat ca exemple bolnavii mintal care, spunea el, nu puteau fi „puși decât pe rumeguș sau nisip” pentru că „se murdăreau permanent” și „își puneau propriile excremente în gură”. Această problemă, potrivit regimului nazist, a căpătat o nouă urgență în timp de război.
După invazia Poloniei, Hermann Pfannmüller (șeful Spitalului de Stat de lângă München) a spus:
Pfannmüller susținea uciderea prin reducerea graduală a hranei, pe care o considera mai milostivă decât injecțiile cu otravă.
Mișcarea eugenică germană avea o aripă extremă chiar înainte de venirea naziștilor la putere. Încă din 1920, Alfred Hoche și Karl Binding susțineau uciderea persoanelor ale căror vieți erau „nedemne de a fi trăite” (). Darwinismul a fost interpretat de ei ca justificare pentru cererea de gene „benefice” și eradicarea celor „dăunătoare”. Robert Lifton scria: „Argumentul era că cei mai buni tineri mureau în război, cauzând o pierdere pentru a celor mai bune gene. Genele celor care nu luptau (cele mai proaste gene) se înmulțeau apoi liber, accelerând degenerarea biologică și culturală”. Susținerea eugeniei în Germania a câștigat teren după 1930, când Marea Criză Economică a fost folosită ca scuză pentru reduceri de fonduri la spitalele mintale de stat, creând mizerie și suprapopulare.
Mulți eugeniști germani erau naționaliști și antisemiți, care au îmbrățișat regimul nazist cu entuziasm. Mulți au fost numiți în poziții în Ministerul Sănătății și institutele de cercetare germane. Ideile lor au fost adoptate treptat de majoritatea profesiunii medicale germane, din care medicii evrei și comuniști au fost curând epurați. În anii 1930, Partidul Nazist a dus o campanie de propagandă în favoarea eutanasiei. Biroul Național-Socialist Rasial și Politic (NSRPA) a produs pliante, afișe și filme scurte pentru cinematografe, arătând germanilor costul întreținerii azilurilor pentru bolnavii incurabili și nebuni. Aceste filme includeau Moștenirea (, 1935), Victimele trecutului (, 1937), care a avut o premieră importantă la Berlin și a fost difuzat în toate cinematografele germane, și Eu acuz (, 1941), bazat pe un roman de Hellmuth Unger, consultant pentru „eutanasia copiilor”.
Uciderea copiilor
La mijlocul anului 1939, Hitler a autorizat crearea Comitetului Reichului pentru Înregistrarea Științifică a Bolilor Ereditare și Congenitale Grave (), condus de medicul său Karl Brandt, administrat de Herbert Linden din Ministerul de Interne, liderul Crucii Roșii Germane Ernst-Robert Grawitz și SS- Viktor Brack. Brandt și Bouhler au fost autorizați să aprobe cererile de ucidere a copiilor în circumstanțe relevante, deși Bouhler a lăsat detaliile subordonaților precum Brack și SA- Werner Blankenburg.
Centre de exterminare au fost înființate la șase spitale psihiatrice existente: Bernburg, Brandenburg, Grafeneck, Hadamar, Hartheim și Sonnenstein. O mie de copii sub 17 ani au fost uciși la instituțiile Am Spiegelgrund și Gugging din Austria. Acestea au jucat un rol crucial în evoluțiile care au dus la Holocaust. Ca aspect legat al bazei „medicale” și științifice a acestui program, medicii naziști au luat mii de creiere de la victimele „eutanasiei” pentru cercetare.
Din august 1939, Ministerul de Interne a înregistrat copiii cu dizabilități, cerând medicilor și moașelor să raporteze toate cazurile de nou-născuți cu dizabilități grave; elementul de „consimțământ al tutorelui” a dispărut curând. Cei care urmau să fie uciși erau identificați ca „toți copiii sub trei ani la care se suspecta oricare dintre următoarele boli ereditare grave”: idioție și sindrom Down (în special asociat cu orbire și surditate); microcefalie; hidrocefalie; malformații de tot felul, în special ale membrelor, capului și coloanei vertebrale; și paralizie, inclusiv condiții spastice. Rapoartele erau evaluate de un panel de experți medicali, dintre care trei trebuiau să își dea acordul înainte ca un copil să poată fi ucis.
Ministerul folosea înșelăciunea când trata cu părinții sau tutorii, mai ales în zonele catolice, unde părinții erau în general necooperanți. Părinților li se spunea că copiii lor erau trimiși la „Secțiuni Speciale”, unde vor primi un tratament îmbunătățit. Copiii trimiși la aceste centre erau ținuți pentru „evaluare” câteva săptămâni și apoi uciși prin injecție cu substanțe chimice toxice, de obicei fenol; decesele lor erau înregistrate ca „pneumonie”. Autopsiile erau de obicei efectuate și probe de creier erau luate pentru „cercetare medicală”. Examinările post-mortem păreau să ajute la ușurarea conștiinței multora dintre cei implicați, oferindu-le sentimentul că exista un scop medical real al uciderilor.