Rupert, cunoscut și ca Rupert al Palatinatului, aparținând Casei de Wittelsbach, () a fost contele palatin al Rinului între 1398 și 1410 ca Rupert al III-lea și rege romano-german între 1400 și 1410.Hans și Marga Rall: Die Wittelsbacher. Von Otto I. bis Elisabeth I., Editura Tosa, Viena 1994, ISBN 978-3-85001-485-4, p. 189.

La începutul secolului al XV-lea Sfântul Imperiu Roman s-a aflat într-o gravă criză. În 1400 Rupert împreună cu alți trei principi electori renani, l-au detronat pe Venceslau de Luxemburg, regele romano-german devenit din ce în ce mai nepopular. Apoi Rupert a fost ales rege. Perioada sa de domnie a fost marcată de scăderea capacității curții regale de a se adapta necesităților timpului și de permanente probleme financiare. Incursiunea în Italia planificată pentru a fi încoronat de papă, s-a încheiat cu un fiasco. Rupert a rămas fără coroana imperială și nici nu a putut recâștiga pentru imperiu Ducatul de Milano. Distrus financiar, s-a întors în Palatinatul Elector al Rinului și a încercat să compenseze deficitul de legitimitate al regalității sale cu simboluri reprezentative cum ar fi un loc de înmormântare regal, un sigiliul regal și o monedă propriei.

miniatura|Palatinatul Elector al Rinului în 1329 (fără Palatinatul Superior) Rupert a fost singurul rege medieval din Heidelberg. El a reușit să extindă teritoriul Palatinatului Elector și în timpul domniei lui Heidelberg a dobândit pentru scurt timp caracterul de capitală a imperiului. Cu Biserica Sfântului Duh din Heidelberg, Rupert a creat un loc de înmormântare și de comemorare potrivit statutului său, pe care familia Wittelsbach din regiunea renană l-a folosit drept loc de înmormântare până în secolul al XVII-lea. Împărțirea puterii și a teritoriului familiei între cei patru fii ai săi, a asigurat supraviețuirea dinastică a liniei palatine de Wittelsbach. Toți membrii familiei Wittelsbach de astăzi sunt descendenți ai regelui Rupert. Mulți istorici îl consideră regele romano-german cu cea mai mică rază politică de acțiune și cu cel mai mic spațiu de manevră. Totuși, cercetări recente care iau în considerare amplele proiecte de căsătorie și de alianțe, precum și evoluția sa ulterioară în sfera administrativă și politică, pun la îndoială aprecierea lui Rupert ca fiind un rege care a eșuat.

Biografie

Origine Rupert provenea din familia Wittelsbach, menționată pentru prima dată în sursele istorice la mijlocul secolului al XI-lea. Puțin înainte de 1050 este menționat în documentele diecezei de Freising un „conte Otto de Scheyern” considerat a fi strămoșul familiei Wittelsbach. Comitatul său cu cetatea din Scheyern era situat între Augsburg și Ingolstadt. Fiul său, Otto al II-lea, și-a extins stăpânirea prin unirea domeniilor unor biserici și mănăstiri (cele din Freising, Weihenstephan, Ilmmünster, Eisenhofen) administrate de un Vogt fără a fi necesar să exercite drepturi de proprietate asupra acelor domenii.Stefan Weinfurter: Welfen – Staufer – Wittelsbacher: Eine Aufsteigergeschichte, în: Alfried Wieczorek, Bernd Schneidmüller, Alexander Schubert (ed.): Die Wittelsbacher am Rhein. Die Kurpfalz und Europa, Regensburg 2013, p. 39; Ludwig Holzfurtner: Die Wittelsbacher. Staat und Dynastie in acht Jahrhunderten, Stuttgart 2005, pp. 15-19. Familia Wittelsbach a fost susținătoarea împăratului Frederic Barbarossa care l-a ridicat pe Otto I de Wittelsbach la rangul de Duce de Bavaria în 1180 pentru loialitatea sa.

În 1214 familia Wittelsbach a crescut în ierarhia imperiului când Frederic al II-lea de Hohenstaufen l-a ridicat pe ducele Ludovic I de Bavaria la rangul de Conte Palatin al Rinului. Astfel dinastia Wittelsbach, susținătoare loială a familiei Staufer, a primit încă un principat imperial important după ducatul Bavariei.

Prin Tratatul de la Pavia din 1329, împăratul Ludovic al IV-lea Bavarezul și nepoții săi din Palatinatul Rinului au convenit să separe guvernarea Palatinatului de cea a BavarieiLudwig Holzfurtner: Die Wittelsbacher. Staat und Dynastie in acht Jahrhunderten, Stuttgart 2005, pp. 72-73. și au stabilit că în cazul în care una dintre ramurile familiei dispărea, urma să se aplice moștenirea reciprocă. Prin urmare cele două ramuri ale familiei au devenit independente una de cealaltă având fiecare propria sferă de guvernare. Bula de Aur din 1356 emisă de împăratul Carol al IV-lea a acordat contelui palatin o poziție proeminentă printre principii electori laici. În calitate de înalt funcționar imperial, acesta exercita vicariatul imperial fiind astfel reprezentantul regelui cu drepturi depline în absența sau la moartea acestuia. În jurul anului 1400 Palatinatul Rinului era unul dintre cele mai puternice principate din imperiu, importanța sa datorându-se locației geografice care aducea numeroase avantaje economice și politice imperiului.Ingo Runde: Der Rhein als Wirtschafts- und Verkehrsachse, în: Jörg Peltzer, Bernd Schneidmüller, Stefan Weinfurter, Alfried Wieczorek (ed.): Die Wittelsbacher und die Kurpfalz im Mittelalter. Eine Erfolgsgeschichte?, Regensburg 2013, pp. 51–66. Taxele vamale aplicate pe Rin au fost baza veniturilor conților palatini care erau cei mai bogați principi ai imperiului. Alături de familiile Luxemburg și Habsburg, Wittelsbach a fost a treia dinastie care a asigurat averea imperiului în Evul Mediu târziu.

Rupert a fost singurul fiu al lui Rupert al II-lea al Palatinatului și al soției sale, Beatrice de Sicilia (1326–1365). Despre tinerețea sa nu se cunosc detalii ci doar faptul că la 13 ani și-a pierdut mama și că a luat devreme parte la evenimente importante. Din 1378 Rupert apare în documente alături de fratele bunicului său, Rupert I, și de tatăl său, Rupert al II-lea, fiind astfel evidențiat devreme ca viitor succesor la cârmuirea Palatinatului. În iarna dintre anii 1385 și 1386 el este menținat ca participând la „Cruciadele prusace”.Werner Paravicini: Die Preußenreisen des europäischen Adels, partea 1, Sigmaringen 1989, pp. 148–149 (versiune online).

Destituirea regelui Venceslau În 1376 împăratul Carol al IV-lea reușise să stabiliească ca succesor la tronul imperial pe fiul său Venceslau prin alegerea lui ca rege romano-german. Acesta a domnit după moartea tatălui său începând din 1378 și s-a concentrat în anii următori mai mult asupra regatului Boemiei. Ca urmare, el nu a fost prezent în celelalte zone ale imperiului și la dietele curții. Absența sa permanentă a avut ca urmare distanțarea politică față de principii electori renani (arhiepiscopii de Mainz, Köln și Trier și contele palatin al Rinului). De asemenea, Boemia cârmuită de Venceslau se afla în criză. El a fost capturat pe 8 mai 1394 de opoziția nobiliară boemă și ținut prizonier.Ivan Hlaváček: König Wenzel (IV.) und seine zwei Gefangennahmen (Spiegel seines Kampfes mit dem Hochadel sowie mit Wenzels Verwandten um die Vorherrschaft in Böhmen und Reich), în: Wojciech Fałkowski (ed.): Kings in captivity. Macroeconomy. Economic growth, Varșovia 2013, pp. 115–150; Alois Gerlich: Habsburg-Luxemburg-Wittelsbach im Kampf um die Deutsche Königskrone. Studien zur Vorgeschichte des Königtums Ruprechts von der Pfalz, Wiesbaden 1960, pp. 22–47. Principii electori loiali și-au folosit puterea pentru eliberarea lui. Rupert în fruntea unei armate a plecat spre Boemia și a reușit să-l elibereze pe Venceslau.Jörg Peltzer: Der Rang der Pfalzgrafen bei Rhein. Die Gestaltung der politisch-sozialen Ordnung des Reichs im 13. und 14. Jahrhundert, Ostfildern 2013, p. 70; Ernst Schubert: Königsabsetzungen im deutschen Mittelalter, Eine Studie zum Werden der Reichsverfassung, Göttingen 2005, p. 381. În loc să ofere principilor electori funcții importante, acesta l-a numit vicar imperial în 1396 pe fratele său vitreg, Sigismund, pentru o perioadă nedeterminată cu puteri egale cu cele ale regelui. Principii electori și-au considerat diminuat astfel rolul lor, iar Venceslau nu le-a oferit nici o compensație satisfăcătoare ceea ce i-a determinat să-și urmărească din ce în ce mai mult propriile interese. De asemenea, faptul că Venceslau nu participa la dietele imperiale a sporit nemulțumirea opoziției. În mai 1397 câțiva principi imperiali au mers la Frankfurt pentru o întâlnire care fusese convocată la inițiativa arhiepiscopilor de Köln, de Trier și a contelui palatin al Rinului.Claudia Garnier: Wie vertraut man seinem Feind? Vertrauensbildung und Konsensfindung der rheinischen Kurfürsten um 1400, în: Frühmittelalterliche Studien, 39, 2005, pp. 276-277.

Înaintea destituirii lui Venceslau și a alegerii care urma să aibe loc, acordul dintre principii electori renani a fost stabilit în scris în detaliu, cu alianțe și promisiuni de susținere.Claudia Garnier: Wie vertraut man seinem Feind? Vertrauensbildung und Konsensfindung der rheinischen Kurfürsten um 1400, în: Frühmittelalterliche Studien, 39, 2005, p. 290. La discuțiile care au avut loc la Frankfurt, a existat o dispută cu privire la viitorul rege. Rudolf al III-lea, principele elector al Saxoniei, l-a propus pe cumnatul său, Frederic I de Brunswick-Wolfenbüttel, iar Ioan al II-lea, arhiepiscopul de Mainz, l-a propus pe Rupert. A urmat o ceartă și Frederic a părăsit adunarea. Pe 5 mai 1400 a fost ucis lângă Kleinenglis (la sud de Fritzlar) de contele Henric al VII-lea de Waldeck și adepții săi, Frederic de Hertingshausen și Conrad Kunzmann de Falkenberg. Motivul crimei poate fi căutat în conflictele privind Lüneburg dintre conții de Waldeck și Guelfi.Claudia Garnier: Wie vertraut man seinem Feind? Vertrauensbildung und Konsensfindung der rheinischen Kurfürsten um 1400, în: Frühmittelalterliche Studien, 39, 2005, p. 280. A existat și suspiciunea că opoziția renană a folosit forța brută pentru a elimina principii care nu erau de acord cu planurile lor politice.Alois Gerlich: Habsburg – Luxemburg – Wittelsbach im Kampf um die deutsche Königskrone. Studien zur Vorgeschichte des Königtums Ruprechts von der Pfalz, Wiesbaden 1960, p. 332. Ca rege, Rupert s-a implicat personal în rezolvarea conflictului obligându-i în compensație pe ucigași să finanțeze un altar cu liturghie perpetuă în domul Sf. Petru din Fritzlar. Cu toate acestea, Rupert nu a avut succes în rolul său de pacificator, deoarece în vara anului 1402 conflictele armate între cele două părți au continuat.Claudia Garnier: Wie vertraut man seinem Feind? Vertrauensbildung und Konsensfindung der rheinischen Kurfürsten um 1400, în: Frühmittelalterliche Studien, 39, 2005, p. 284.