Termenul Ministerialis (provenind din latina medievală, la plural ministeriales, în germană Ministeriale, la plural Ministerialen, de asemenea Dienstmann) denumea inițial un oficial aflat în serviciul imperial. În Evul Mediu timpuriu ministeriales existau inițial la nivel local. Începând din secolul al XI-lea ei au fost administratori și soldați ai domeniilor regale și ai mănăstirilor, iar mai târziu ai nobilimii. Ei au evoluat din clasele sociale inferioare (supuși) care treptat au fost plasați în poziții cu putere și responsabilitate în Evul Mediu clasic în Sfântul Imperiu Roman.
Traducerile termenului în limba germană Ministeriale și Dienstmann (servitor ce presta servicii contra unei plăți) desemnau acei nobili neliberi care constituiau mare parte din grupul celor denumiți atunci cavaleri germani. Cei ce la început erau servitori cu diverse îndatoriri și condiții, angajați fără o plată fixă, au evoluat devenind un grup cu un statut și o anumită bunăstare fiind intermediarii puterii în imperiu.
Ministeriales nu erau oameni liberi din punct de vedere legal, ci doar dețineau un rang social. Stăpânul lor stabilea cu cine se puteau căsători și cui puteau lăsa moștenire proprietățile lor. Totuși, ei erau considerați nobili deoarece acest termen era doar o denumire a poziției sociale care nu implica un anumit statut juridic. Ministeriales erau cavaleri instruiți, dețineau responsabilități militare și însemne de cavaleri, fiind acceptați ca nobili.Benjamin Arnold: German Knighthood, 1050–1300, Clarendon Press of Oxford University Press, New York 1985, ISBN 978-0198219606.
În secolul al XIII-lea o parte a acestui strat social, inițial neliber, a fost integrat în nobilimea inferioară (așa-numiții „cavaleri”), iar alte părți au migrat spre pătura conducătoare a orașelor (așa-numiții „patricieni”). Poziția lor socială și economică era foarte diferită.
Au existat și femei care au deținut statutul de ministerialis, iar legile nu făceau vreo distincție între sexe. Termenul ministerialis (plural ministeriales) înseamna în latină „servitor” sau „agent” și avea o gamă largă de sensuri. miniatura|Carol cel Mare cu fiul său Pippin și un ministerialis (copie din secolul al X-lea după originalul făcut între 829 și 836 de Eberhard din Friuli) Istoricul Max Weber îi descrie pe ministeriales în lucrarea sa „Wirtschaft und Gesellschaft” („Economie și societate”) ca funcționari dependenți, adică funcționari neliberi, deosebiți de funcționarii liberi care erau angajați pe baza unui contract și prin selecție liberă.Max Weber: Wirtschaft und Gesellschaft, Editura Mohr Siebeck, Tübingen 1976, ISBN 9783165390728, pp. 131-132.
Evoluția termenului ministerialis Termenul era deja folosit în antichitate. În Imperiul Roman el se referea la slujitorii liberi ai palatului a căror sarcină principală era îngrijirea curții. Având un statut juridic special aceștia puteau avansa în funcții superioare prin calificare și dovedirea abilităților necesare.
Înțelesul termenului s-a modificat permanent suferind schimbări în funcție de zonă. Astfel, „servus” (sclav) sau „servientes” (slujitor) au fost sinonimele cel mai frecvent folosite pentru „ministerialis” și sarcinile asociate funcției.Jan Ulrich Keupp: Dienst und Verdienst. Die Ministerialen Friedrich Barbarossas und Heinrichs VI., Stuttgart 2002, ISBN 978-3-7772-0229-7, pp. 30-32. În secolul al VII-lea în Imperiul Franc termenul „ministerialis” indica servitorii robi de rang superior ai curții regale, păstrând acest înțeles până în timpul dinastiei Carolingiene. De atunci ministerialis a căpătat sensul de „ministru” ca titular al unei funcții sau al unei zone de responsabilitate.
Începând din secolul al XI-lea termenul a desemnat în mod prevalent un grup privilegiat de slujitori neliberi care a fost originea multor cavaleri medievali, chiar dacă înțelesul termenilor nu coincide. Începând din secolul al XIII-lea acești ministeriales au fost tratați de facto din ce în ce mai mult ca oameni liberi.
Astăzi în cercetarea istorică se face o distincție clară între ministeriales aparținând regelui (în germană Reichsministerialen), bisericii sau nobilimii. Totuși această diferențiere socială și juridică nu are o terminologie sistematic folosită în izvoarele istorice medievale.
Istoria
Originea și evoluția până în secolul al XI-lea Nu s-a putut stabili exact originea celor ce au devenit ministerialis. Un cronicar medieval a relatat că Iulius Cezar i-a învins pe gali și i-a răsplătit pe aliații săi germani dându-le un rang roman. Prinților li s-a acordat statutul de senator, iar cavalerii lor, de rang inferior ("minores... milites") au primit cetățenia romană. Iulius Cezar a dat prinților acești „cavaleri”, dar i-a îndemnat „să nu-i trateze pe cavaleri ca sclavi și servitori, ci mai degrabă să primească serviciile lor ca stăpâni și apărători ai cavalerilor”. Cronicarul a explicat că „de aceea cavalerii germani, spre deosebire de omologii lor aparținând altor nații, sunt numiți slujitori ai fiscului regal și ministerialis princiari”.Ludwig Weiland (ed.): Chronicon Ebersheimense, MGH SS 23, Hanovra 1874, pp. 432–433. De exemplu în Anglia nu a existat un grup de cavaleri numiți ministeriales, deoarece suveranii englezi au păstrat controlul strâns asupra cavalerilor lor dându-le mai puțină libertate decât aveau cei germani ale căror drepturi erau bine stabilite și apărate.Hans Delbrück, Walter Renfroe Jr. (trad.): History of the Art of War, vol. III: Medieval Warfare, Editura Bison Books - University of Nebraska Press, Lincoln, NE 1990, ISBN 9780803265851, p. 230.
Abatele Adalard din Corbie (d. 826), consilierul principal al împăratului Carol cel Mare, a descris funcționarea guvernului în lucrarea sa De ordine palatii și personalul imperial, format din servii proprii (iobagi) care au fost primii ministeriales înzestrați cu autoritate. El a precizat că ministeriales, considerați de superiorii lor ca excepționali, își pregăteau succesorii urmând un program de ucenicie administrativă. Aceasta poate fi originea acestor ministeriales ca indivizi cu o poziție bine stabilită.
Împăratul Conrad al II-lea (990–1039) a fost primul care s-a referit la ministeriales ca la o clasă distinctă. În timpul domniei sale aceștia erau organizați ca funcționari și administratori, fiind denumiți în documente ministerialis vir, adică „om ministerial”.
În perioada următoare Evului Mediu clasic ministeriales („ministerials” cum i-a numit istoricul Benjamin Arnold creând o variantă a termenului în limba engleză) care nu aparțineau direct casei regale, care fuseseră la început robi sau iobagi dintre servi proprii, sau slujitori ai gospodăriei (spre deosebire de servi casati care cultivau pământul pe o proprietate). Stăpânii încredințau acestor slujitori responsabilități speciale, precum conducerea unei ferme, administrarea financiară (cancelaria) sau a diferitelor posesiuni. Nobilii liberi nu doreau să fie supușii altor nobili, așa că stăpânii recrutau executori judecătorești, administratori și funcționari dintre servitorii lor neliberi care puteau îndeplini și un rol militar. Din secolul al XI-lea termenul a început să desemneze funcționarii care trăiau ca membri ai clasei cavalerilor fie cu un conducător propriu, fie cu un conducător desemnat de stăpân, care avea și o anumită influență politică (între altele și exercitarea funcțiilor la curte).
Regii impuneau susținere militară prinților care, la rândul lor, impuneau cerințe vasalilor lor. Nobilii liberi din subordinea unui prinț se aflau uneori într-un raport de vasalitate care le permitea să nu-și îndeplinească aceste obligații, astfel încât regii, prinții, episcopii și arhiepiscopii puteau să recruteze persoane nelibere pentru serviciul militar. Acest grup a alcătuit ceea ce s-a numit ministeriales.Hans Delbrück, Walter Renfroe Jr. (trad.): History of the Art of War, vol. III: Medieval Warfare, Editura Bison Books - University of Nebraska Press, Lincoln, NE 1990, ISBN 9780803265851, pp. 101–103, 111 nota 10.
Existau două tipuri de ministeriales:
casati, care administrau domenii ale unui vasal și erau plătiți în natură, și non-casati, care dețineau funcții administrative și militare, dar erau plătiți fie cu o sumă fixă de monede, fie cu produse ale morilor, taxe de drum sau de pod, taxe de feribot sau taxe portuare.
Evoluția în secolele al XI-lea și al XII-lea Pe măsură ce necesitatea unor astfel de ministeriales a devenit mai acută (de exemplu în timpul Controversei pentru învestitură), iar îndatoririle și privilegiile lor au devenit mai clar definite, au evoluat în perioada Saliană (1024–1125) formând o clasă nouă și mult diferențiată. Ei primeau feude, care la început nu puteau fi moștenite, în schimbul cărora prestau servicii militare. De asemenea, li se permitea să aibă proprietăți, adesea alodii care puteau fi proprietăți imobiliare (terenuri, clădiri și dotările lor) independente de orice alt proprietar superior (ceea ce nu trebuie confudat cu anarhia deoarece proprietarul terenului alodial era dependent de suveranul său). Au existat ministeriales care au deținut cele patru funcții principale în conducerea unei curți: seneșal, majordom, mareșal și șambelan.
În Sfântul Imperiu Roman ministeriales formau o clasă superioară de slujitori ai curții, inițial neliberi, aflați în serviciul administrației sau în serviciul militar. Stăpânul le încredința o funcție specială, cum ar fi conducerea unei curți (aflate în proprietatea sa), administrarea finanțelor (cancelaria) sau conducerea altor proprietăți (de exemplu cetăți). Inițial ministeriales fuseseră adesea robi care aparțineau clasei țăranilor. În Evul Mediu clasic paza, întreținerea și apărarea cetății aparțineau ca drepturi acestor ministeriales. De multe ori ei aveau și dreptul de a-și construi o rezidență, de obicei un turn ridicat pe un tumul aflat pe domenii unde existau supuși plătitori de tribut într-un sistem care funcționa asemănător celui feudal. Ulterior aceste domenii au devenit ereditare similar feudelor. Prin sarcinile și modul lor de viață asemănător celor al cavalerilor (implicând obligația căsătoriilor corespunzătoare) ministeriales au ajuns de fapt la statutul de oameni liberi aparținând nobilimii inferioare. De la sfârșitul secolului al XIII-lea ministeriales au început să preia și să gestioneze posesiunile stăpânilor lor nu numai ca drepturi feudale ci și ca formă juridică a funcției de pază, de administrator și de judecător al cetății, asemănător unei persoane care ar fi primit cetatea drept gaj.
Formarea unei clasei proprii miniatura|Fortăreața din Salzburg - inițial un castel condus de un ministerialis Apariția clasei formate de ministeriales își are originea în eforturile conducătorilor de organiza și controla propria guvernare prin servitori neliberi dar pregătiți să folosească arme pentru apărare.
În secolul al XI-lea creșterea populației a provocat schimbări în structurile economice și sociale.De la patru milioane de oameni în teritoriile germane și în Scandinavia în jurul anului 1000 populația a crescut până la unsprezece milioane în secolul al XIV-lea datorită îmbunătățirii agriculturii, de exemplu prin folosirea plugurilor metalice. Aceasta a produs modificări în structura societății medievale. (Hartmut Boockmann: Introduction to the History of the Middle Ages, München 2001). Necesitatea unui control mai bun al feudelor, diecezelor și abațiilor a condus la o împărțire diferențiată a sarcinilor în administrație. Membrii familiei unui ministerialis care conducea administrația primeau, în funcție de aptitudini, competențe și loialitate, sarcini care permiteau acestora să urce pe scara socială și să obțină un statut juridic mai bun. De exemplu dacă primeau conducerea unei proprietăți sau administrarea finanțelor (cancelaria), primeau și bunurile necesare îndeplinirii sarcinilor lor și trăiau din chiria plătită de fermieri. Cei ce aveau echipamentul adecvat pazei au format marea parte a cavalerilor medievali.
Categorii de ministeriales