Deportarea tătarilor din Crimeea (în ) sau Sürgünlik („exilul, surghiunul”) a fost purificarea etnică și genocidul cultural a cel puțin 191.044 tătari crimeeni care a avut loc în 18–20 mai 1944. Acțiunea a fost inițiată de guvernul sovietic și a fost coordonată de Lavrenti Beria, comisarul poporului pentru Afaceri Interne și șef al NKVD-ului, în numele lui I. V. Stalin. Într-o perioadă de doar trei zile, NKVD-ul s-a folosit de vagoane de cale ferată pentru vite pentru deportarea în principal a femeilor, copiilor, bătrânilor, chiar și a comuniștilor sau militari de carieră ai Armatei Roșii, în principal în RSS Uzbekă, la câteva mii de kilometri depărtare de localitățile de baștină. Tătarii din Crimeea au fost doar una dintre cele câteva etnii care au fost afectate de politica lui Stalin de transferuri forțate ale populației.

Deportarea a fost justificată din punct de vedere oficial ca pedeapsă colectivă pentru colaborarea a unor tătari din Crimeea cu Germania nazistă. Cercetări moderne consideră însă că deportarea a făcut parte din planul sovietic pentru obținerea accesului prin Dardanele și pentru dobândirea de teritorii în Turcia, unde exista o populație înrudită din punct de vedere etnic cu tătarii crimeeni.

Aproape 8.000 de tătari din Crimeea au murit în timpul deportării, în timp ce zeci de mii au pierit ulterior din cauza condițiilor grele de trai din exil. Tătari exilați din Crimeea au abandonat 80.000 de gospodării și a peste 145.000 hectare de terenuri agricole. După deportarea tătarilor, a urmat o campanie intensă de „detătărizare” (ștergere oricăror urme ale prezenței tătarilor în peninsulă). În 1956, noul lider sovietic, Nikita Hrușciov, a condamnat în mod oficial politicile staliniste, inclusiv pe cele care priveau deportarea diferitelor grupuri etnice, dar nu a anulat directiva care interzicea întoarcerea tătarilor în Crimeea, în ciuda faptului că a acordat dreptul de întoarcere pentru restul popoarelor deportate. Tătarii au rămas în Asia Centrală pentru următoarele decenii, până în perioada Perestroikăi de la sfârșitul deceniul al nouălea al secolului trecut, când 260.000 de tătari s-a reîntors în Crimeea. Exilul tătarilor din Crimeea a durat 45 de ani. Interdicția de întoarcea a tătarilor a fost declarată oficial nulă și neavenită, iar Rada Supremă a Republicii Autonome Crimeea a declarat la 14 noiembrie 1989 că deportările au fost o crimă.

Până în 2004, s-a întors în Crimeea un număr de tătari suficient de mare pentru ca sa reprezinte 12% din populația peninsulei. Autoritățile sovietice nu au sprijinit în niciun fel întoarcerea lor și nici nu le-au oferit compensații pentru pierderile suferite. Federația Rusă, statul succesor al URSS, nu i-a despăgubit pe cei deportați pentru bunuri pierdute sau nu a pus sub acuzație pe autorilor relocării forțate. Deportarea a fost un eveniment crucial în istoria tătarilor din Crimeea și a ajuns să fie văzută ca un simbol al stării proaste și opresiunii grupurilor etnice mai mici în Uniunea Sovietică. Pe 12 decembrie 2015, Parlamentul Ucrainei (Rada Supremă) a emis o rezoluție prin care a recunoscut caracterul de genocid a deportării tătarilor și a stabilit ziua de 18 mai ca "Ziua comemorării victimelor genocidului tătarilor din Crimeea".

Contextul istoric

Tătarii din Crimeea au controlat Hanatul Crimeii din 1441 până în 1783, când Crimeea a fost anexată de Imperiul Rus în timpul expansiunii Rusiei. Până în secolul al XIV-lea, cea mai mare parte a populației turcică din Crimeea a adoptat Islamul, în urma convertirii lui al Hoardei de Aur. Hanatul Crimeii a fost statul care a supraviețuit cel mai mult după dispariția Hoardei de Aur. Hoarda de Aur s-a implicat deseori în conflicte cu Moscova—din 1468 până în secolul al XVIII-lea, tătarii din Crimeea s-au opus din răsputeri dominației rusești în regiune. Odată cu creșterea puterii Imperiului Rus, tătarii au ales să părăsească Crimeea în mai multe valuri. Între 1784 – 1790, dintr-o populație de aproximativ un milion de oameni, aproximativ 300.000 de tătari au emigrat în Imperiul Otoman.

Războiul Crimeii a declanșat un alt exod în masă al tătarilor din peninsulă. Între 1855 și 1866, cel puțin 500.000 de musulmani și, posibil, până la 900.000, au părăsit Imperiul Rus și au emigrat în Imperiul Otoman. Între 1855 și 1866, cel puțin 500.000 de musulmani, posibil chiar 900.000, au părăsit Imperiul Rus și au emigrat în Imperiul Otoman. Dintre aceștia, cel puțin o treime erau din Crimeea, în timp ce restul erau din Caucaz. Acești emigranți reprezentau 15–23% din populația totală a Crimeii. Imperiul Rus a folosit acest fapt ca fundament ideologic pentru a rusifica în continuare „Noua Rusie”. În cele din urmă, tătarii au devenit o minoritate în Crimeea. Dacă în 1783, ei reprezentau 98% din populație, până în 1897, tătarii erau o minoritate de doar 34,1%. În timp ce tătarii din Crimeea emigrau, guvernul rus a încurajat rusificarea peninsulei, populând-o cu ruși, ucraineni și alți grupuri etnice slave. Această rusificare a continuat în timpul Uniunii Sovietice.Vardys (1971), p. 101

După Revoluția din Octombrie 1917, Crimeea a primit statut autonom în interiorul Uniunii Sovietice la 18 octombrie 1921. Colectivizarea agriculturii din anii 1920 a produs o foamete severă, în urma căreia până la 100.000 de locuitori ai peninsulei au pierit, atunci când grânele lor au fost rechiziționate și transportate în regiuni „mai importante” ale Uniunii Sovietice. Conform unei estimări, trei sferturi dintre victimele din Crimeea foametei au fost tătari. Statutul lor s-a deteriorat și mai mult după ce Stalin a devenit conducătorul Uniunii Sovietice și a pus în aplicare represiuni care au dus la moartea a cel puțin 5,2 milioane de cetățeni sovietici între 1927 și 1938.

Al Doilea Război Mondial În 1940, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Crimeeană avea aproximativ 1.126.800 de locuitori, dintre care 218.000 de persoane, adică 19,4% din populație, erau tătari. În 1941, Germania Nazistă a invadat Europa Răsăriteană și a ocupat o bună partea a regiunilor apusene ale Uniunii Sovietice. Tătarii din Crimeea i-au întâmpinat pe germani ca eliberatori de stalinism și au fost tratați bine de germani de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial.Williams (2015), p. 92

Mulți dintre tătarii din Crimeea capturați care serveau în Armata Roșie au fost trimiși în lagărele de prizonieri de război după ce românii și naziștii au reușit să ocupe cea mai mare parte a Crimeii. Deși naziștii au cerut inițial uciderea tuturor "inferiorilor asiatici" și i-au etichetat pe tătarii din Crimeea etichetat ca „suboameni mongoli”, ei ș-au schimbat atitudinea, dată fiind rezistența îndârjită a Armatei Sovietice. Începând din 1942, germanii au recrutat prizonieri de război sovietici pentru a forma trupe de sprijin.Williams (2001), p. 377 Tătarul dobrogean Mustecip Fazil Ulkusal și tătarul lipcan au acționat pentru eliberarea prizonierilor tătari din lagărele de prizonieri de război și pentru înrolarea acestora într-o legiune de sprijin a Wehrmachtului. Această legiune a avut efective de maxim opt batalioane. Din noiembrie 1941, autoritățile germane au permis tătarilor din Crimeea să înființeze comitete musulmane în diferite orașe ca o recunoaștere simbolică a unei autorități a administrației locale, deși acestora nu li s-a acordat nicio putere politică. + Numărul tătarilor în Crimeea Anul Persoane Procent 1783 500.000 98% 1897 186.212 34,1% 1939 218.879 19,4% 1979 5.422 0,3% 1989 38.365 1,6% Mulți comuniști tătari din Crimeea s-au opus cu fermitate ocupației și au sprijinit mișcarea de rezistență pentru a furniza informații strategice și politice valoroase. Alți tătari din Crimeea au luptat, de asemenea, de partea partizanilor sovietici, de exemplu mișcarea Tarhanov a 250 de tătari, care au luptat pe tot parcursul anului 1942 până la distrugerea ei. Șase tătari din Crimeea au fost declarați Eroi ai Uniunii Sovietice, iar alte mii de tătari au primit înalte onoruri în Armata Roșie.

În timpul ocupației Crimeii de către Puterile Axei, aproximativ 130.000 de oameni au murit. Naziștii au efectuat represiunii brutale, au distrus peste 70 de sate, care fuseseră localitățile de baștină a aproximativ 25% din populația de tătari. Mii de tătari din Crimeea au fost trimiși cu forța la muncă ca Ostarbeiter în fabricile germane, descrise ca „ateliere vaste de sclavi”, sub supravegherea Gestapoului, ceea ce a dus la pierderea sprijinului tătarilor pentru germani.Williams (2001), p. 381 În aprilie 1944, Armata Roșie a reușit să alunge forțele Axei din peninsulă în timpul Ofensivei din Crimeea.

Majoritatea și familiile lor, precum și toți cei care fuseseră asociați cu comitetele musulmane, au fost evacuați în Germania, Ungaria sau Dobrogea. Majoritatea bărbaților s-au alăturat Diviziei Turcice Răsăritene. Astfel, majoritatea colaboratorilor au fost evacuați din Crimeea de Wehrmachtul în retragere. Mulți oficiali sovietici au recunoscut, de asemenea, că doar colaboratorii germanilor s-au retras și au respins afirmațiile conform cărora tătarii din Crimeea au trădat în masă Uniunea Sovietică. Existența comitetelor musulmane organizate de la Berlin de diverși străini turcici a părut un motiv de îngrijorare în ochii guvernului sovietic, deja îngrijorat de poziția din acea perioadă a Turciei.Williams (2001), pp. 382–384

Falsificarea informațiilor de către propaganda sovietică Publicațiile sovietice au falsificat în mod flagrant informații despre tătarii din Crimeea care luptau în Armata Roșie, mergând până acolo încât l-au descris pe Eroul Uniunii Sovietice pe coperta unui număr din 1944 al revistei Ogonyok ca azer, nu tătar din Crimeea, în condițiile în care familia sa fusese deportată din Crimeea datorită etniei cu doar câteva luni mai devreme.Журнал «Огонёк» № 45 - 46, 1944 г. În cartea În munții din Tavria, Ilia Vergasov a susținut în mod fals că cercetașul partizan voluntar Bekir Osmanov a fost spion german executat. Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a recunoscut mai târziu că Osmanov nu luptat niciodată pentru germani și că a supraviețuit războiului, ordonând ca, în edițiilor ulterioare, să se facă corecturile de rigoare, după ce Osmanov și familia sa au observat minciuna evidentă.

Deportarea

Ni s-a spus că suntem evacuați și că avem 15 minute să ne pregătim să plecăm. Ne-am urcat în vagoane de marfă - au fost 60 de persoane în fiecare, dar nimeni nu știa unde suntem duși. Să fim împușcați? Spânzurați? Lacrimile și panica au pus stăpânire pe noi.Colborne, 19 May 2016 — Saiid, deportat împreună cu familia lui din Ievpatoria, pe când avea doar 10 ani.

Folosindu-se de motivul oficial al colaborăționismului cu Puterile Axei, guvernul sovietic a recurs la pedeapsă colectivă pentru zece minorități etnice, printre acestea numărându-se și tătarii din Crimeea.Banerji, 23 October 2012 Pedeapsa colectivă a însemnat printre altele și deportarea în regiuni îndepărtate din Asia Centrală și Siberia. Documentele sovietice de la sfârșitul anilor 1940 îi caracterizează pe tătarii din Crimeea ca pe o etnie de trădători. Deși tătarii din Crimeea au negat că ar fi fost vinovați de trădare, această idee a fost acceptată pe scară largă în perioada sovietică și persistă în literatura academică și opinia publică rusă.Williams (2001), p. 374–375