Limba sârbocroată este un termen de specialitate creat de lingviști sârbi și croați pentru a desemna limba vorbită de sârbi, croați, bosniaci și muntenegreni. În fosta Iugoslavie era și denumirea uneia dintre limbile oficiale, pe lângă limba slovenă și limba macedoneană. Variante oficiale ale acestei denumiri mai erau „limba croatosârbă”, „limba sârbă sau croată” și „limba croată sau sârbă”.
Din punctul de vedere al sociolingvisticii, termenul „limba sârbocroată” denumește o limbă abstand, adică dialectele și graiurile sale prezintă suficiente trăsături structurale comune obiectiv stabilite pentru a constitui o limbă unitară. În același timp, această entitate lingvistică constă din patru limbi standard aparte, care formează tot atâtea limbi ausbau, fiecare având statut de limbă oficială:
limba sârbă, în Serbia, Bosnia și Herțegovina, MuntenegruCorform articolului 13 din Constituția Muntenegrului (accesat la 2 septembrie 2018)., precum și în unele localități din CroațiaConform Legii privitoare la folosirea limbilor și scrierilor minorităților naționale în Republica Croația (accesat la 2 septembrie 2018).;
limba croată, în Croația, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru, precum și în unele localități din SerbiaCf. Legea privitoare la folosirea oficială a limbilor și grafiilor din 2005, Cap. III, art. 11. Un document al Secretariatului Provincial pentru Educație, Reglementări, Administrație și Minoritățile Naționale – Comunitățile Naționale din Voivodina precizează care sunt localitățile respective: Limbile și scrierile de uz oficial în statutele orașelor și comunelor de pe teritoriul P. A. Voivodina (accesat la 2 septembrie 2018).;
limba bosniacă, în Bosnia și Herțegovina, în Muntenegru, precum și în unele localități din SerbiaCf. Legea privitoare la folosirea oficială a limbilor și grafiilor din 2005, Cap. III, art. 11 (accesat la 2 septembrie 2018). și Muntenegru;
limba muntenegreană, în Muntenegru și într-o localitate din Voivodina (Serbia) Limbile și scrierile de uz oficial în statutele orașelor și comunelor de pe teritoriul P. A. Voivodina (accesat la 2 septembrie 2018)..
Scurt istoric al ideii de limbă sârbocroată
thumb|290px|Repartiția teritorială a limbilor standard din diasistemul slav de centru-sud, vorbite de majoritatea absolută sau relativă a populației (date din 2006).
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, epocă a romantismului și totodată a tendințelor de emancipare națională în Europa, apare ideea statului unei națiuni unice, cu o limbă unică. Aceasta se manifestă și la sârbi și la croați, care trăiesc sub stăpâniri străine. Teza dominantă a doritorilor de libertate națională este că, indiferent de apartenența religioasă (ortodocși, catolici sau musulmani), locuitorii Croației, Dalmației, Slavoniei, Serbiei, Muntenegrului, Bosniei și Herțegovinei constituie un singur popor, pentru că vorbesc aceeași limbă. În Croația este epoca Reînnoirii naționale croate promovată de Mișcarea ilirică. Ljudevit Gaj, conducătorul acesteia, este în același timp lingvistul care contribuie cel mai mult la stabilirea standardului limbii croate literare moderne, pe care îl fundamentează pe dialectul štokavian cu pronunțare (i)jekaviană, pentru că acesta este idiomul unei literaturi de prestigiu, cea de la Dubrovnik, din secolele XVI-XVIII, și în vederea uniunii lingvistice cu sârbii, ale căror graiuri fac parte tot din dialectul štokavianThomas 1994, p. 242.. În aceeași perioadă, în Serbia, Vuk Stefanović Karadžić lucrează la standardizarea limbii sârbe pe baza limbii vorbite, ceea ce constituie și reformarea limbii literare sârbe, slavona sârbă și slavona rusă în acea vremeThomas 2002, p. 312.. Există chiar un acord semnat la Viena, în 1850, de către șapte cărturari croați și sârbi, printre care și Vuk Karadžić, care recomandă unele norme comune pentru limbile croată și sârbăTextul acordului de la Viena (accesat la 2 septembrie 2018).. Nu există unitate în privința denumirii limbii. Ljudevit Gaj optează pentru „limba ilirică”, în schimb pentru Vuk Karadžić aceasta este limba sârbăThomas 1994, p. 250..
Denumirea de limbă sârbocroată apare la filologi care manifestă interes pentru poeziile populare publicate de Karadžić. Îl folosește mai întâi Jacob Grimm în 1818, apoi filologul sloven Jernej Kopitar, în 1822. Termenul este folosit de autoritățile Imperiului Habsburgic, apoi și în alte țări. De exemplu, în Franța este folosit prima oară în 1869. Și în Croația este acceptată denumirea de croatosârbă sau sârbocroatăThomas 1994, p. 251..
Începând cu acea epocă, domeniul lingvisticii interferează cu cel politic până în zilele noastre, relația dintre croată și sârbă pendulând de la o epocă la alta între ideea unei limbi unice și cea a două limbi aparte, în funcție de evenimentele istorice prin care trec vorbitorii lorMønnesland 1997, p. 1107..
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Croația se formează mai multe școli lingvistice. Dintre acestea, cea numită a „vukoviștilor croați” sau a „tinerilor gramaticieni”, care urmează ideile lui Vuk Karadžić, dobândește influența cea mai mare la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, reușind să impună definitiv stadardul limbii croate bazat pe dialectul štokavianBarić 1997, p. 33..
După ocuparea Bosniei și Herțegovinei de către austrieci, în 1878, aceștia caută să impună ideea de limbă bosniacă, dar sârbii și croații de aici opunându-i-se, renunță la ea și în 1907 adoptă oficial denumirea de limbă sârbocroată, ceea ce contribuie la răspândirea concepției conform căreia sârba și croata sunt aceeași limbă.
Apropierea dintre sârbă și croată continuă după Primul Război Mondial, de data aceasta în cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, devenit mai târziu Regatul Iugoslav, sub egida Serbiei, țară învingătoare în război. Ideea de limbă sârbocroată este din ce în ce mai mult promovată de autoritățile de la BelgradMønnesland 1997, p. 1108., însă croații sunt dezamăgiți de soluțiile politice adoptate în statul unitar și revin la standardul croat dinainte de război, urmând o perioadă de îndepărtare de sârbăBarić 1997, p. 34..
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial ființează Statul Independent al Croației, satelit al Germaniei naziste, care persecută minoritatea sârbă. Pe plan lingvistic se practică depărtarea cât mai mare a limbii croate de cea sârbă, prin încercări de „purificare” de elementele necroate.
În Iugoslavia comunistă, promovarea limbii sârbocroate și încercările de a estompa diferențele dintre sârbă și croată devin componente ale politicii lingvistice oficiale, acceptată și de comuniștii croați, ceea ce reiese clar din acordul de la Novi Sad (1954), semnat de 25 de lingviști și scriitori, 18 sârbi și șapte croațiMønnesland 1997, p. 1108.. În acesta se prevede că limba comună a sârbilor, croaților și muntenegrenilor este sârbocroata, care poate fi numită și croatosârbă, având două variante literare, sârba și croata Textul acordului de la Novi Sad (accesat la 2 septembrie 2018)..
În urma relativei liberalizări a regimului iugoslav din anii 1960, intelectualii croați își manifestă nemulțumirea cauzată de dominația limbii sârbe în organismele oficiale. În 1967, șapte lingviști și scriitori semnează o „Declarație despre situația și denumirea limbii literare croate”, prin care revendică egalitatea în drepturi nu a trei, ci a patru limbi din Iugoslavia: slovena, croata, sârba și macedoneana, precum și încetarea dominației limbii sârbe pe plan statal și în instituțiile federale Textul declarației (accesat la 2 septembrie 2018).. În 1971 se publică o Ortografie croată care nu ține seama de acordul de la Novi Sad, dar este imediat retrasă. Totuși, în constituția republicii din 1974, limba acesteia este denumită „limba literară croată”, fiind interzis oficial a se vorbi despre ea fără epitetul „literară”. În același timp, sârbii folosesc oficial exclusiv termenul limba sârbocroatăMønnesland 1997, p. 1109.. Cu aceasta începe o nouă perioadă de îndepărtare a croatei de sârbă.
În constituția din același an a republicii Bosnia și Herțegovina, limba oficială a acesteia este denumită „sârbocroată-croatosârbă”, dar intelectualii musulmani cultivă o variantă de limbă bazată pe moștenirea lor culturală specifică.
Situația actuală
De la începutul anilor 1990, în cursul procesului de destrămare a Iugoslaviei, tendințele naționaliste se accentuează. Autoritățile fiecărei țări suverane nou formate folosesc și limba cu scopul făuririi națiunii respective. Astfel, sârba, croata, bosniaca și muntenegreana devin limbi oficiale aparte, iar termenul „limbă sârbocroată”, apărut tot din motive politice, este în general considerat compromis.
În urma proclamării independenței Croației (1991), tendințele puriste destinate să despartă limba croată de cea sârbă se întăresc în această țară, „sârbismele” și „internaționalismele” fiind denunțate și respinse de lingviștii naționaliști. Se reintroduc în limba croată numeroase cuvinte mai mult sau mai puțin ieșite din uz de mai multe decenii și se creează neologisme cu bază slavăMønnesland 1997, p. 1110..
În Serbia, tendințele puriste se manifestă în mai mică măsurăThomas 2002, p. 315.. Cuvintele considerate croate sunt tratate ca împrumuturiVitas 2012, p. 54.. Deși constituția prevede că limba oficială a statului este sârba scrisă cu alfabetul chirilic Constituția Republicii Serbia, art. 10 (accesat la 2 septembrie 2018)., alfabetul latin se menține în folosință curentă. Totuși, Consiliul pentru Standardizarea Limbii Sârbe promovează folosirea alfabetului chirilic, pe care o vede periclitată de cea a alfabetului latinVitas 2012, p. 55..
Limba bosniacă devine oficialăCf. Constituția Federației Bosniei și Herțegovinei, articolul 6 (accesat la 29 ianuarie 2023). și se elaborează standardul ei. Lingviștii care caută să o diferențieze de celelalte standarde o fac mai ales recomandând sinonimele de origine turcă, arabă și persană care există în limbă pentru cuvinte de origine slavăThomas 1998, p. 31..
Constituția Muntenegrului, independent din 2006, prevede că limba oficială a țării este limba muntenegreană Cf. Constituția Muntenegrului , articolul 13 (accesat la 2 septembrie 2018)., având și aceasta standardul său. Acesta include trăsături proprii comune tuturor graiurilor din Muntenegru și trăsături ale limbii literaturii muntenegrene de dinaintea reformei lui KaradžićThomas 1998, pp. 31–32..
Denumirea limbii de către vorbitorii ei
Majoritatea vorbitorilor nu și-a desemnat niciodată limba ca fiind sârbocroata. Acesta era un termen de specialitate folosit de lingviști și de oficialități. Sârbii au afirmat totdeauna că vorbesc sârbește, iar croații că vorbesc croata. Muntenegrenii considerau în general că vorbesc sârba sau, uneori, muntenegreana, iar bosniacii spuneau că vorbesc croata sau, uneori, sârba sau bosniaca. În Serbia, după datele recensământului din 2011 Становништво према матерњем језику (Populația după limba maternă) (accesat la 2 septembrie 2018)., și în Muntenegru, conform celor ale recensământului din același anStanovništvo prema maternjem jeziku (Populația după limba maternă) (accesat la 2 septembrie 2018)., în aceste țări n-ar fi vorbitori de sârbocroată. Pentru Bosnia și Herțegovina nu sunt disponibile date despre numărul locuitorilor după limbile vorbite. The World Factbook a CIA menționează doar că limbile vorbite în această țară sunt bosniaca, croata și sârbaCf. The World Factbook, CIA, 2018 (accesat la 29 ianuarie 2023).. În această țară, la cei care caută și cultivă contactele între diferitele etnii, mai ales tineri, se găsește termenul naš jezik „limba noastră” și adverbul naški „pe limba noastră” Radics, Viktória, Boszniai nyelvlecke (Lecție de limbă bosniacă), Lettre, nr. 67, 2007/2008 (accesat la 2 septembrie 2018)..