Insurecția comunistă malaeziană (1948-1960)

Insurecția comunistă Malaysiană (Malay: Darurat Malaya) a fost un război de gherilă care a avut loc în Federația Malaya, în perioada de dinainte și de după declararea independenței față de Regatul Unit, între anii 1948 și 1960. Beligeranții au fost forțele armate ale Commonwealth-ului împotriva Armatei Naționale de Eliberare din Malaysia (MNLA), aripa militară a Partidului Comunist Malaysian (MCP).

Urgența malaysiană a fost la origine termenul utilizat de guvern pentru a denumi conflictul. MNLA l-a numit Războiul de Eliberare Națională Anti-Britanică.Mohamed Amin and Malcolm Caldwell (eds.), The Making of a Neo Colony, (1977), Spokesman Books, UK, footnote, p. 216.

În ciuda unei reduceri a violenței începând cu anul 1960, liderul comunist Chin Peng a reluat insurgența împotriva guvernului malaysian în 1967; această a doua fază a insurgenței a durat până în 1989. Chin Peng a fugit în Thailanda, unde a trăit până în septembrie 2013.

Originea conflictului

Probleme de natură economică

Economia Malaysiană se baza pe exportul de staniu și cauciuc și era astfel vulnerabilă la orice schimbare de pe piața mondială. Când britanicii au dobândit controlul asupra economiei malaysiene, au impus taxe asupra unor bunuri care au adus prejudicii industriilor tradiționale. Aceasta adus la o adâncire a sărăciei poporului malaysian.Wendy Khadijah Moore, Malaysia a Pictorial History 1400–2004, ed. Dianne Buerger and Sharon Ham (n.p.: Archipelago Press, 2004), page 194 Mulți chinezi și-au găsit slujbe în minele de staniu și pe plantațiile care asigurau comerțul cu materii prime.

Tensiunile interetnice au crescut pe măsură ce etnicii malay au înțeles că etnicii chinezi i-au înlocuit în anumite slujbe și locurile de muncă au devenit greu de găsit. Mulți etnici malay au fost astfel obligați să lucreze în industria cauciucului, care, la rândul ei, era influențată major de prețurile volatile de pe piața mondială. Tensiunile economice s-au intensificat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ocupația japoneză a Malaysiei a început în 1941 și, din acel moment, „exportul materiilor prime a fost limitat la cantitățile relativ mici necesare economiei japoneze”. Aceasta a dus la abandonarea unui număr mare de plantații și la închiderea minelor. Lipsa pieselor de schimb pentru utilaje a afectat și mai tare industria minieră. Importul de orez, care asigura o mare parte a hranei, a scăzut din cauza limitării comerțului, astfel că populația a fost obligată să își îndrepte eforturile spre a produce suficientă hrană pentru a supraviețui.

Mulți au crezut că britanicii se vor întoarce curând și îi vor „salva”, astfel că nu au încercat să învețe să cultive cele necesare pentru a supraviețui. Toate acestea au dus la apariția foametei în Malaysia începând cu anul 1942. Retragerea Japoniei de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a lăsat economia Malaysiei britanice în haos. Printre probleme erau: șomajul, salariile mici și creșterea prețului la alimente mult peste o rată sănătoasă de 2-3%. Partidul Comunist Malaysian a început să folosească motivul economiei aflate în declin ca instrument de propagandă împotriva britanicilor. Britanicii nu au luat nicio măsură pentru corectarea situației economice din Malaysia, situație care devenise mai rea ca niciodată. Acțiunile de protest ale muncitorilor au devenit importante și au avut loc multe greve între 1946 și 1948. Un astfel de exemplu a fost greva generală de 24 de ore organizată de MCP pe 29 ianuarie 1946.Eric Stahl, "Doomed from the Start: A New Perspective on the Malayan Insurgency" (master's thesis, 2003) În acest timp, administrația britanică încerca să organizeze economia malaysiană, pentru că veniturile din industriile staniului și cauciucului erau importante pentru refacerea Marii Britanii după război. Protestele au fost reprimate brutal, inclusiv cu măsuri ca arestarea și deportarea. La rândul lor, protestatarii au devenit din ce în ce mai militanți. Numai în 1947, comuniștii din Malaysia au organizat alte 300 de greve.

Autoritățile britanice au încercat, imediat după război, să formeze o Uniune Malaysiană, un stat în care toți cetățenii de origine Malaysiană, chineză și indiană să aibă drepturi egale. Această idee a fost respinsă de mulți malay și de conducătorii diverselor state aflate sub control britanic. În consecință, britanicii și-au retras propunerea, iar, în special pentru chinezi, aceasta a părut a fi o trădare după ce comunitatea lor a dus greul luptei împotriva ocupației japoneze.

Primele incidente Primele focuri de armă ale insurecției au fost trase la 8:30 în ziua de 16 iunie 1948, la birourile domeniului Elphil Estate, situate la 20 de mile est de orașul Sungai Siput din statul Perak. Trei manageri de plantație, Arthur Walker (50 de ani), John Allison (55 de ani) și asistentul acestuia, Ian Christian, au fost uciși de trei tineri chinezi. Atentatul trebuia să includă și un alt britanic, pe un domeniu situat la câteva mile de Sungai Siput. Autovehiculul acestuia s-a defectat în timp ce efectua inspecția de dimineață, astfel că s-a întors la birou cu întârziere. Un alt grup de oameni înarmați fusese trimis să îl ucidă. Nu au putut să aștepte și au plecat.Souchou Yao. 2016. The Malayan Emergency A small, Distant War. Nordic Institute of Asian Studies Monograph series, no. 133. pp. 40–41.

Două zile mai târziu, pe 18 iunie 1948, britanicii au adoptat măsuri legislative de urgență, mai întâi în Perak, ca răspuns la incidentul din Sungai Siput, apoi, în iulie, la nivelul întregii țări. Prin aceste măsuri, Partidul Comunist din Malaysia și alte partide de stânga au fost scoase în afara legii. Poliției i s-a dat puterea de a-i reține pe comuniști și pe cei suspectați că îi ajută. MCP, condus de Chin Peng, secretarul general al Partidului Comunist Malaysian, s-a retras în zone rurale și a fondat MNLA (denumită și Armata de Eliberare a Poporului Malaysian - MPLA) în ianuarie 1949. MNLA a pornit lupte de gherilă, având ca țintă în special industria producătoare de materii prime, minele de staniu și plantațiile de cauciuc, deținute de colonialiști. MNLA a lansat primul război de gherilă după iunie 1948, la Gua Musang. Au atacat și au ocupat Gua Musang.

MNLA a fost, în parte, o reorganizare a Armatei Populare Malaysiene Anti-Japoneze (MPAJA), forța de gherilă condusă de MCP care a constituit principala rezistență din Malaysia împotriva ocupației japoneze. Britanicii antrenaseră și înarmaseră, în secret, MPAJA, în ultimele faze ale celui de-al Doilea Război Mondial. Dizolvată în decembrie 1945, MPAJA a restituit oficial toate armele Administrației Militare Britanice. Membrilor care au fost de acord cu dizolvarea le-au fost oferite oportunități economice. În jur de 4.000 de membri au refuzat aceste oferte și au trecut în ilegalitate.

Războiul de gherilă

MNLA a adoptat de regulă tactici de gherilă, sabotând instalațiile, atacând plantațiile de cauciuc și distrugând rutele de transport și infrastructura. Ajutorul principal pentru MNLA a venit de la aproximativ 500.000 din cei 3,12 milioane de locuitori de origine chineză care locuiau în Malaysia. Acești chinezi au fost denumiți 'squatters''' (vagabonzi), majoritatea dintre ei fiind fermieri care locuiau la marginea junglei unde se afla MNLA. Aceasta a permis MNLA să se aprovizioneze cu hrană, dar și să atragă noi recruți. Etnicii malay i-au sprijint mai puțin. MNLA a câștigat ajutorul chinezilor pentru că acestora le erau refuzate dreptul de a vota în alegeri, nu aveau libertate de exprimare și erau, de regulă, foarte săraci. Structura care se ocupa de aprovizionarea MNLA a fost denumită Min Yuen (Organizația de masă). Avea o rețea de contacte în rândul populației. Pe lângă aprovizionarea cu bunuri materiale, în special mâncare, era importantă și pentru culegerea informațiilor.

Taberele și ascunzătorile MNLA se aflau în zone greu accesibile din jungla tropicală. Cei mai mulți luptători ai MNLA erau etnici chinezi, deși au fost și câțiva malay, indonezieni și indieni printre membri. MNLA a fost organizată în regimente, deși acestea nu aveau unități fixe și fiecare includea toate forțele care operau într-o anumită regiune. Regimentele aveau structuri politice, comisari, instructori și serviciu de informații. În tabere, soldații au participat la cursuri de marxism-leninism și au produs buletine informative politice pentru a fi distribuite civililor. MNLA a impus ca soldații săi să obțină o permisiune oficială pentru orice implicare într-o relație cu o femeie care nu făcea parte din organizație.

În fazele inițiale ale conflictului, gherilele au urmărit să stabilească un control în zonele eliberate, de unde forțele guvernamentale fuseseră alungate, dar nu au reușit.

Reacția britanicilor

În primele luni, haosul și lipsa de îndrumare au împiedicat guvernul să acționeze. Pe frontul militar, forțele de securitate nu știau cum să lupte cu un dușman care se mișca liber în junglă și care era sprijinit de populația rurală de origine chineză. Plantatorii și minerii britanici, care au dus greul atacurilor exercitate de comuniști, au început să vorbească despre incompetența guvernului și că au fost trădați de Whitehall.Souchou Yao. 2016. The Malayan Emergency A Small Distant War. Nordic Institute of Asian Studies Monograph series, no. 133. p. 43. Strategia inițială a guvernului a fost în principal să asigure paza țintelor economice importante, ca minele și plantațiile. Mai târziu, în aprilie 1950, generalul Harold Briggs, directorul de operații al Armatei Britanice, a fost trimis în misiune în Malaysia. Planul lui Briggs s-a întemeiat pe principiul conform căruia cel mai bun mod de a învinge o insurecție ca aceea cu care se confrunta guvernul era acela de a izola insurgenții de suporterii lor din rândul populației. Planul lui Briggs avea în vedere că jungla malaysiană este inospitalieră. O parte importantă a strategiei a implicat țintirea proviziilor de hrană ale MNLA, cu privire la care Briggs a recunoscut că veneau din trei surse principale: taberele din junglă, unde terenul fusese curățat pentru a fi cultivat, locuitorii nativi ai junglei care puteau asigura hrană culeasă de acolo și suporterii MNLA din comunitățile de squatters de la marginea junglei.

Planul Briggs avea multiple aspecte, iar unul a devenit foarte cunoscut: strămutarea forțată a circa 500.000 de țărani malaezieni, din care 400.000 de chinezi, din comunitățile de vagabonzi de la liziera pădurii, în tabere păzite numite sate noi. Aceste sate erau nou construite, înconjurate de sârmă ghimpată, posturi de pază și proiectoare și aveau ca scop să îi țină pe locuitori înăuntru și pe membrii gherilei afară. La începutul insurecției, britanicii aveau 13 batalioane de infanterie în Malaysia, din care șapte batalioane Gurkha parțial complete, trei batalioane britanice, două batalioane ale Regimentului Regal Malaysian și ale Regimentului Regal Britanic de Artilerie, utilizate ca infanterie.Karl Hack, Defense & Decolonization in South-East Asia, p. 113. Această armată era prea mică să lupte cu succes cu insurgenții, astfel că erau necesare și alte batalioane de infanterie în Malaysia. Britanicii au adus soldați din unități ca Marina Regală și King's African Rifles. Un alt efort l-a reprezentat reorganizarea Special Air Service, în 1950, ca unitate specială de recunoaștere, efectuare de raiduri aeriene și luptă contra insurgenței.

Secretarul permanent al apărării pentru Malaysia, Robert Grainger Ker Thompson, luptase în unitățile speciale Chindits din Burma în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Experiența sa vastă în războiul din junglă s-a dovedit importantă în această perioadă pentru că a fost capabil să construiască relații funcționale între militari și civili. A fost unul din principalii arhitecți ai planului contra insurgenței din Malaysia.Joel E. Hamby. "Civil-military operations: joint doctrine and the Malayan Emergency" , Joint Force Quarterly, Autumn 2002, Paragraph 3,4