Prima Intifada sau Prima Intifada palestiniană (cunoscută mai simplu ca intifada sau intifadah) a fost o revoltă palestiniană împotriva ocupației israeliene a Cisiordaniei și Fâșiei Gaza.Lockman; Beinin (1989), p. 5. Revolta a durat din decembrie 1987 și până la Conferința de la Madrid din 1991, deși există opinii că s-a încheiat de fapt în 1993, odată cu semnarea Acordurilor de la Oslo.Nami Nasrallah, 'The First and Second Palestinian intifadas,' in David Newman, Joel Peters (eds.) Routledge Handbook on the Israeli-Palestinian Conflict, Routledge, 2013, pp. 56–68, p. 56.
Revolta a început pe 9 decembrie, în tabăra de refugiați Jabalia, după ce un camion al armatei israeliene a lovit un automobil civil, ucigând patru palestinieni.Michail Omer-Man The accident that sparked an Intifada, 12/04/2011David McDowall,Palestine and Israel: The Uprising and Beyond, University of California Press, 1989 p. 1 În urma incidentului a apărut o mișcare de protest implicând o dublă strategie, de rezistență și nesupunere civică,Ruth Margolies Beitler, The Path to Mass Rebellion: An Analysis of Two Intifadas, Lexington Books, 2004 p.xi. constând în greve generale, boicoturi ale instituțiilor administrației civile israeliene din Fâșia Gaza și din Cisiordania, un boicot economic constând în refuzul de a lucra în coloniile israeliene, refuzul de a plăti impozite, refuzul de a conduce autoturisme palestiniene cu numere de înmatriculare israeliene, graffiti, ridicarea de baricade,BBC: A History of ConflictWalid Salem, 'Human Security from Below: Palestinian Citizens Protection Strategies, 1988–2005,' in Monica den Boer, Jaap de Wilde (eds.), The Viability of Human Security,Amsterdam University Press, 2008 pp. 179–201 p. 190. și aruncarea pe scară largă cu pietre și cocktailuri Molotov înspre militarii israelieni și infrastructura militară israeliană din Cisiordania și Fâșia Gaza.
Israelul a desfășurat 80.000 de militari care au primit permisiunea de a face uz de muniție de război, lucru care a dus la uciderea unui număr mare de palestinieni. În primele 13 luni, 332 de palestinieni și 12 israelieni au murit. Ținând cont de proporția mare de copii, tineri și civili palestinieni uciși, Israelul a adoptat apoi o politică de „superioritate, putere și bătăi”, și anume „ruperea oaselor palestinienilor”.Audrey Kurth Cronin 'Endless wars and no surrender,' in Holger Afflerbach, Hew Strachan (eds.) How Fighting Ends: A History of Surrender, Oxford University Press 2012 pp. 417–433 p. 426. Difuzarea la scară globală a imaginilor cu soldați evrei bătând cu răngile adolescenți a dus ulterior la adoptarea unor metode precum tiruri cu gloanțe din plastic semi-letale. În primul an de Intifada, forțele de securitate israeliene au ucis 311 palestinieni, din care 53 sub vârsta de 17 ani. De-a lungul primilor doi ani, conform organizației Save the Children, circa 7% dintre palestinienii cu vârste de până la 18 ani suferiseră răni în urma împușcăturilor, bătăilor sau gazelor lacrimogene.Wendy Pearlman, Violence, Nonviolence, and the Palestinian National Movement,Cambridge University Press 2011, p. 114. În cei șase ani de Intifada armata israeliană a ucis aproximativ 1.162–1.204Rami Nasrallah, 'The First and Second Palestinian Intifadas,' in Joel Peters, David Newman (eds.) The Routledge Handbook on the Israeli-Palestinian Conflict, Routledge 2013 pp. 56–68 p. 61 de palestinieni. Numai în primii doi ani, între 23.600–29.900 de copii palestinieni au avut nevoie de îngrijiri medicale în urma bătăilor primite de la militarii israelieni.Arthur Neslen, In Your Eyes a Sandstorm: Ways of Being Palestinian, University of California Press, 2011 p. 122.
În rândul israelienilor, 100 de civili și 60 de membri ai armatei au fost uciși,B'Tselem Statistics; Fatalities in the first Intifada. adesea de către militanți aflați în afara controlului Comandamentului Unificat al Intifadei,Mient Jan Faber, Mary Kaldor, 'The deterioration of human security in Palestine,' in Mary Martin, Mary Kaldor (eds.) The European Union and Human Security: External Interventions and Missions, Routledge, 2009 pp. 95–111. și peste 1.400 de civili israelieni și 1.700 de soldați au fost răniți.'Intifada,' in David Seddon, (ed.)A Political and Economic Dictionary of the Middle East, Taylor & Francis 2004, p. 284.
Violența intra-palestiniană a fost și ea o componentă proeminentă a Intifadei, marcată de execuția sumară, între 1988 și aprilie 1994, a unui număr estimat de 822 palestinieni, uciși sub suspiciunea de colaboraționism cu Israelul.Human Rights Watch, Israel, the Occupied West Bank and Gaza Strip, and the Palestinian Authority Territories, November, 2001. Vol. 13, No. 4(E), p. 49 S-a raportat că la acea vreme Israelul obținuse informații de la circa 18.000 de palestinieni care fuseseră compromiși,Amitabh Pal, "Islam" Means Peace: Understanding the Muslim Principle of Nonviolence Today, ABC-CLIO, 2011 p. 191. deși mai puțin de jumătate dintre ei au avut vreun contact dovedit cu autoritățile israeliene.Lockman; Beinin (1989), p.
O nouă Intifada, cea de-a doua, s-a desfășurat între septembrie 2000 și 2005.
Cauze generale Conform lui Mubarak Awad, psiholog american de origine palestiniană, Intifada a fost un protest împotriva represiunilor israeliene care includeau „bătăi, împușcături, ucideri, demolări de locuințe, smulgerea din rădăcină a pomilor, deportări, încarcerări îndelungate și detenții fără judecată”.Ackerman; DuVall (2000), p 407. După capturarea de către Israel a Cisiordaniei, Ierusalimului, Peninsulei Sinai și Fâșiei Gaza de la Iordania și Egipt, în urma Războiului de Șase Zile din 1967, frustrarea a crescut în rândul palestinienilor din teritoriile ocupate. Israelul și-a deschis piața muncii pentru palestinienii din aceste teritorii, însă în special pentru munci necalificate sau semi-calificate pe care israelienii nu doreau să le facă. În momentul începerii Intifadei, peste 40 de procente din forța de muncă palestiniană lucra zilnic în Israel. În plus, confiscările terenurilor palestiniene de către Israel, rata crescută a natalității în Cisiordania și Fâșia Gaza și alocarea limitată a terenului pentru noi locuințe sau agricultură au creat o situație caracterizată de o mare densitate a populației și de un șomaj crescut, inclusiv pentru persoanele cu diplome universitare. În perioada Intifadei, doar unul din opt absolvenți de facultate palestinieni putea găsi o slujbă pe măsura calificării lui.Ackerman; DuVall (2000), p 401. Acest lucru, cuplat cu extinderea sistemului universitar palestinian pentru a include și persoane din taberele de refugiați, din sate și din micile orașe, a generat o nouă elită palestiniană, provenită din straturi sociale mai joase, care a devenit mai activă și mai conflictuală față de Israel.Robinson, Glenn E. "The Palestinians." The Contemporary Middle East, Third Edition. Boulder, Colorado: Westview Press, 2013. 126–127.
În august 1985, Partidul Muncii, condus de Yitzhak Rabin, pe atunci ministru al Apărării, a adăugat și deportările la politica israeliană de tip „pumn de fier” împotriva naționalismului palestinian.Helena Cobban, 'The PLO and the Intifada', in Robert Owen Freedman, (ed.) The Intifada: Its Impact on Israel, the Arab World, and the Superpowers, University Press of Florida, 1991 pp. 70–106, pp. 94–95. 'trebuie considerată ca o parte esențială a fundalului pe care a germinat Intifada'.(p. 95) Această măsură, care a condus la 50 de valuri deportări în următorii patru ani,Helena Cobban, 'The PLO and the Intifada', p. 94. În perioada imediat următoare Războiului de 6 Zile din 1967, circa 15.000 de locuitori din Gaza au fost deportați în Egipt. Încă 1.150 au fost deportați între septembrie 1967 și mai 1978. Acest model a fost redus drastic de guvernele Likud conduse de Menachem Begin, între 1978 și 1984. a fost însoțită de integrarea economică și sporirea colonizării israeliene, astfel încât numărul coloniștilor evrei numai în Cisiordania aproape s-a dublat, de la 35.000 în 1984 la 64.000 în 1988, atingând 130.000 la jumătatea anilor 1990. Referindu-se la această evoluție, ministrul israelian al Economiei și Finanțelor, Gad Yaacobi, a declarat că „un proces îngrijorător de anexare de facto” a contribuit la creșterea militantismului în societatea palestiniană.Lockman; Beinin (1989), p. 32.
În timpul anilor 1980, unii politicieni din principalele partide israeliene au început să vorbească despre politici de transferare a populației palestiniene în afara teritoriilor, inducând teama în rândul palestinienilor că Israelul plănuiește să îi expulzeze. Declarații publice chemând la transferul populației palestiniene au fost făcute de adjunctul ministrului Apărării, Michael Dekel, de ministrul fără portofoliu Mordechai Tzipori și de ministrul Yosef Shapira, printre alții. Descriind motivele Intifadei, Benny Morris se referă la „omniprezentul sentiment de umilire” cauzat de ocupația prelungită care, mai spune el, a fost „întotdeauna o experiență brutală și înspăimântătoare pentru cei ocupați” și a fost „fondată pe forță brută, represiune și teamă, colaboraționism și trădare, bătăi și camere de tortură și intimidări zilnice, umilire și manipulare”.
Context În timp ce motivul imediat a Primei Intifade este considerat în general incidentul în care un camion militar israelian a fost implicat într-un accident soldat cu moartea unor palestinieni la punctul de trecere a frontierei Erez, în decembrie 1987, autorul palestinian Mazin Qumsiyeh susține, contrazicând opinia istoricului american Donald Neff, că Intifada a început cu multiple demonstrații ale tineretului palestinian la începutul lunii decembrie.M. B. Qumsiyeh Popular Resistance in Palestine; A History of Hope and Empowerment, Pluto Press; New York 2011.pp. 135 Unele surse consideră că încercarea armatei israeliene de la sfârșitul lunii noiembrie 1987, percepută ca un eșec, de a opri o operațiune palestiniană de gherilă, Noaptea deltaplanelor, în care șase soldați israelieni au fost uciși, a ajutat la catalizarea revoltei printre localnicii palestinieni.Shay (2005), p. 74.