Pe 6 iulie 2018, Președintele american Donald Trump a impus taxe pe mărfuri chinezești în valoare de 34 miliarde de dolari ca parte a noii sale politici de tarifare. Acest act a determinat China să răspundă cu tarife similare pentru produsele din Statele Unite ale Americii. Administrația Trump a declarat că tarifele erau necesare pentru a proteja securitatea națională și proprietatea intelectuală a întreprinderilor din SUA și pentru a contribui la reducerea deficitului comercial al SUA cu China. Trump a lansat în august 2017 o investigație formală în privința atacurilor cibernetice asupra proprietății intelectuale americane și al aliaților săi, furt care i-a adus prejudicii Americii de aproximativ 225 miliarde - 600 miliarde de dolari pe an. Blair, Dennis; Alexander, Keith. "China’s Intellectual Property Theft Must Stop", The New York Times, 15 august 2017

Administrația Trump se bazează parțial pe secțiunea 301 din Legea comerțului din 1974 pentru a împiedica ceea ce pretind a fi practici comerciale neloiale și furt de proprietate intelectuală. Legea acordă președintelui autoritatea de a impune în mod unilateral amenzi sau alte sancțiuni unui partener comercial dacă se consideră că aduce atingere în mod nedrept intereselor comerciale ale SUA ."Intellectual property theft, not metal, is the real trade war in US sights and it's a much bigger worry", ABC, 9 martie 2018 În aprilie 2018, Trump a impus tarife pentru importurile de oțel și aluminiu din China, Canada, Mexic și statele membre din Uniunea Europeană. Istoria Relațiilor economice, comerciale și diplomatice dintre SUA și China Războiul Rece - de la răcirea relațiilor la confruntare (1950-1973)

La 1 octombrie 1949, după un îndelungat război civil chinez, liderul partidului comunist, Mao Zedong, cu sprijinul lui Stalin și al Uniunii Sovietice, punea fundațiile Republicii Populare Chineze, învingând guvernul naționalist al lui Chiang Kai-shek, sprijinit de americani. Guvernul naționalist s-a refugiat cu trupele sale în inusla Taiwan formând Republica Chineză. Relațiile dintre SUA și China s-au răcit atunci pentru următoarele decenii. Timp de 22 de ani, din 1949 până în 1971, au fost ostile.

În 1950, sovieticii și chinezii au sprijinit să invadeze Coreea de Sud pe 25 iunie 1950. Națiunile Unite și Statele Unite au susținut apărarea Coreei de Sud. Trupele americane și sud-coreene n-au putut elibera pe deplin peninsula coreeană de sub comunism din cauza venirii trupelor chineze la granița coreeană pentru a sprijini armata nord-coreeană. Granița a revenit la paralela 38, zona fiind demilitarizată și fiind încheiat un armistițiu în 1953. În ciuda propunerilor generalului Douglas MacArthur pentru utilizarea armelor nucleare la granița dintre Coreea și China, președintele american Harry S. Truman i-a respins ideea, nevrând un război direct cu China.

În august 1954, președintele Dwight David Eisenhower ridică blocada navală americană asupra Taiwanului, permițându-i lui Chiang Kai-shek să amplaseze mii de trupe la Guemoy și insulele Matsu din strâmtoarea Taiwan. Armata Republicii Populare Chineze a răspuns prin a bombarda și dinamita insulele. În primăvară 1955, după încheierea unui acord mutual de apărare cu Taiwan, SUA au amenințat China cu atacuri nucleare, ceea ce a dus în final la negocieri, permițându-le naționaliștilor să se retragă din Insula Dachen. În 1959, la 9 ani după ocuparea Tibetului, o revoltă a încins spiritele în Lhasa și mii de tibeteni au fost uciși de trupele RPC, Dalai Lama fugind în India. SUA au condamnat încălcarea drepturilor omului și abuzurile din Tibet comise de China, în timp ce CIA sprijinea rezistența tibetană.

Mao Zedong continuă să susțină că America este cea mai amenințătoare putere imperialistă, fiind zilnic lovită de propaganda chineză comunistă. În vreme ce președintele conservator Eisenhower se purta extrem de dur în relațiile cu China, Kennedy încerca să găsească o soluție diplomatică de împăcare în al doilea mandat. Dar în urma asasinării sale, ostilitățile au continuat, orice tentativă de normalizare a relațiilor încetând odată cu intervenția militară a președintelui Lyndon B. Johnson în Războiul din Vietnam pentru a combate forțele nord-vietnameze comuniste sprijinite direct de chinezi, respectiv revoluția culturală declanșată de Mao în China ce o izola de sub orice formă de liberalizare occidentală, respectiv de revizionismul sovietic.

În 1964, China a testat prima bombă nucleară, ceea ce a escaladat tensiunile dintre SUA și China într-un adevărat Război Rece. Din 1964 până în 1971, americanii, sprijinind trupele sud-vietnameze împotriva trupelor nord-vietnameze sprijinite de sovietici și chinezi, au menținut un război proxy cu China.

În cele din urmă, conflictul de la granița chino-sovietică din 1969 a dus la răcirea relațiilor dintre China și Uniunea Sovietică, nemaiformând astfel un front comun al comunismului. Mao Zedong chiar condamnă revizionismul sovietic și destalinizarea din URSS

.

Destindere și Reapropiere (1971-1989)

Primul semn în temperarea relațiilor dintre Washington și Beijing a fost atunci când echipa de Ping-Pong a Chinei a invitat membri din echipa de ping-pong al Statelor Unite în China pe 6 aprilie 1971. De atunci, abordarea americană față de relațiile cu China aveau să poarte denumirea de Diplomație Ping-Pong. Jurnaliștii americani i-au acompaniat pe jucători americani, având pentru prima oară acces în China din 1949. În iulie 1971, secretarul de stat Henry Kissinger a făcut o escală secretă în China. Națiunile Unite au recunoscut oficial statutul de stat suveran al Republicii Populare Chineze ce a devenit ulterior membru permanent în Consiliul de Securitate. În februarie 1972, președintele american Richard Nixon a vizitat China, iar în cele 8 zile petrecute, s-a întâlnit cu Mao Zedong și a semnat Comunicatul de la Shanghai cu premierul Zhou Enlai. Relațiile s-au normalizat, în 1973 prin Acordurile de la Paris, Războiul din Vietnam era oficial încheiat, trupele americane retrase și Vietnamul era pe deplin ocupat de comuniști doi ani mai târziu.

Relațiile sino-americane s-au îmbunătățit considerabil după moartea lui Mao Zedong în 1976, venind la conducerea Chinei vice-premierul Deng Xiaoping ce dorea că China să fie o țară deschisă liberalizării și pieței mondiale. Președintele Jimmy Carter i-a garantat recunoaștere diplomatică totală Chinei și principiului " O singură China" , în timp ce relațiile cu Taiwanul erau deteriorate. Vice premierul Deng Xiaoping a implementat reforme economice majore și a vizitat SUA. În aprilie 1979, Congresul a aprobat legea Relațiilor cu Taiwanul, permițând continuarea relațiilor comerciale și culturale dintre SUA și Taiwan și înarmarea celui din urmă fără a viola politică " O singură China" . Președintele Ronald Reagan a emis cele Șase Asigurări Taiwanului, promițând că va onora relațiile și că nu va media între Taiwan și China. În august 1982, un al treila comunicat comun dintre China și SUA îmbunătățea relațiile, reafirmând recunoașterea Americii al politicii " O singură China", cu toate că Reagan promitea în campania electorală că va oferi suport întărit Taiwanului. Reagan a vizitat China în aprilie 1984 și a permis Beijingului să cumpere armament militar din SUA. Relațiile comerciale sino-americane au sporit din anii 1972-1985. Americanii au făcut investiții directe în China, mai ales în sectorul fabricilor, în industria hotelieră și al restaurantelor, dar și în domeniul petrolier.

Companiile americane și-au mutat producția din SUA în China. 20 000 de societăți mixte și întreprinderi au fost create în China de către investitori. Mai mult de 100 de companii multinaționale din SUA și-au mutat proiectele în China continentală, unele cu investiții multiple. Investițiile cumulate din SUA în China continentală sunt evaluate la 48 de miliarde de dolari.

Cooperare și Rivalitate Comercialǎ (1989-2008)

În primăvară anului 1989, mii de studenți au declanșat demonstrații la Beijing, în piață Tiananmen, cerând reforme democratice și eliminarea corupției. Dar pe 3 iunie, regimul guvernamental popular chinez a trimis trupe militare pentru a curată piață, fiind uciși sute de protestatari. Că răspuns, președintele american de atunci, George Bush a suspendat vânzările către China și a înghețat relațiile cu această.

Se părea că SUA și China intrau într-o nouă perioada de ostilități. Tiananmen a distrus relațiile dintre cele două țări, iar investitorii americani începeau să se retragă din China, chiar să o evite. Turismul din China a intrat în declin. Administrația Bush a denunțat represiunea regimului chinez și a suspendat rutele comerciale, programele de investiții și împrumuturile pentru dezvoltare, aprovizionarea și exportul cu echipament de apărare, cât și importul de arme din China. Activitățile Agenției Comerciale și de Dezvoltare al Statelor Unite din China au fost suspendate din iunie 1989 până în ianuarie 2001, când președintele de atunci, Bill Clinton, a abolit suspendarea.

În vara 1990, la summitul G7 din Houston, Occidentul a acuzat regimul popular din China pentru încălcarea drepturilor omului . Relațiile distruse sino-americane nu și-au revenit nici în ziua de azi din cauza incidentelui. Totuși, în 1993, China l-a eliberat pe prizonierul politic opozant ținut în captivitate din 1979, Wei Jingsheng, iar patru ani mai târziu, prin negocierile cu SUA, și protestatarul Wang Dan de la Tiananmen a fost eliberat. Președintele Bill Clinton a lansat un angajament constructiv cu China. În 1995, China și-a chemat ambasadorul din SUA după ce președintele Bill Clinton a autorizat vizită în SUA a lui Lee Teng-hui, un candidat naționalist independent din Taiwan, nefavorizat de China.

În martie 1996, în Taiwan, nationalistul Lee Teng-hui câștigă primele alegeri prezidențiale libere cu o majoritate de voturi în martie 1996 în ciuda amenințărilor și bombardamentelor cu rachete ale Chinei asupra alegătorilor taiwanezi ce încercau să-l voteze pe candidatul independent. În mai 1999, un alt incident catastrofal a dus la deteriorarea permanentă a relațiilor dintre SUA și China. În războiul din Kosovo, forță aeriană NATO a bombardat accidental ambasada Chinei de la Belgrad, ceea ce ar fi putut însemna o declarație de război deschisă Chinei. SUA și NATO au oferit scuze Chinei, dar au urmat demonstrații anti-americane în masă. Tot în același an, un savant chinez-american din laboratorul național Los Alamos a ditribuit secrete despre armele nucleare ale SUA către Beijing. Relațiile s-au mai normalizat din 2000 când Bill Clinton a semnat Actul Relațiilor China-SUA, garantând Chinei relații comerciale normale, permițându-i să adere la Organizația Comerțului Mondial. Între anii 1980 și 2004, valoarea relațiilor comerciale sino-americane au crescut de la 5 miliarde la 231 de miliarde de dolari, dar și după atacurile de la 11 septembrie 2001, China devenind solidară cu SUA în combaterea terorismului.

În aprilie 2001, un alt incident a fost catalizatorul deteriorării relațiilor: pe teritoriul Chinei, un avion american aflat în recunoaștere s-a ciocnit cu un avion de vânătoare chinez. Autoritățile din China i-au arestat pe toți cei 24 de membri ai echipajului de pilotaj american din Insula Hainan. După 12 zile de tensiuni, autoritățile chineze au eliberat echipajul și Președintele George W. Bush jr. și-a oferit în mod expres regretul pentru moartea tragică al pilotului chinez.

Din 2003, aflată sub conducerea presedntelui Huo Jintao, China a devenit un important manipulator al monedelor. A cumpărat mai mult de 300 miliarde de dolari anual pentru a rezistă ascensiunii monedei sale prin menținerea artificială a cursului de schimb al dolarului și poziția competitivă a Chinei fiind astfel consolidată de la la 30 până la 40% la vârful intervenției. Manipularea monedelor ar explică majoritatea excedentelor comerciale mari ale Chinei, care au atins un procent de zece procente din PIB-ul total în 2007 .