Bătălia de la Gabbard (numită uneori de englezi și Bătălia de la North Foreland iar în sursele neerlandeze Bătălia de două zile,Tweedaagse Zeeslag sau Bătălia de la Nieuwpoort) din 12-13 iunie 1653 () a fost bătălia decisivă din Primul Război Anglo-Olandez. A fost prima bătălie care a implicat flotele complete ale ambelor națiuni și s-a încheiat cu o victorie importantă a englezilor, provocându-le neerlandezilor una dintre cele mai grele înfrângeri din istoria lor.

Context

După victoria englezilor de la Portland au fost deschise negocierile între Cromwell și neerlandezi, dar ambele părți erau pregătite pentru încă o bătălie, care fiecare spera să le ofere avantajul în negocierile pentru pace. Atât Oliver Cromwell cât și liderul politic olandez Johan de Witt erau în favoarea păcii, însă succesul lui Blake de la Portland din februarie a încurajat Parlamentul Trunchiat și succesorul lui, Adunarea Numită, să adopte o atitudine mai beligerantă, în timp ce în Țările de Jos puternica facțiunie oranistă a rămas fundamental opusă negocierilor cu Commonwealth-ul regicid.

La generalii-pe-mare Robert Blake, Richard Deane și George Monck au emis un nou set de Instrucțiuni de Luptă pentru căpitanii din flotă. Generalii au conștientizat că lipsa coeziunii dintre escadrele engleze din primele faze ale Bătăliei de la Portland aproape că i-a costat bătălia. Noile instrucțiuni s-au bazat pe ordinele anterioare ale amiralității asupra conduitei flotei în bătălie și includeau un avans semnificativ în tacticile navale prin introducerea escadrei în formație de linie de șir pentru maximizarea eficacității bordeelor și pentru exploatarea superiorității artileriei englezești. Dintre noile amendamente aduse Instrucțiunilor de Luptă, cele mai importante erau:

2. La vederea numitei flote vice-amiralul, sau cel care este al doilea la comandă, și escadra sa, ca și contra-amiralul, sau cel care este al treilea la comandă, și escadra sa, trebuie să facă orice manevră posibilă să îl însoțească pe amiral și escadra sa pe fiecare din aripile sale, vice-amiralul pe aripa dreaptă iar contra-amiralul pe aripa stângă, păstrând o distanță competentă pentru escadra amiralului dacă există spațiu suficient de manevră. Remarcă: Amendamentul pus în evidență stabilește definitiv poziția celor trei escadre, similar ordinului lui Tromp din iunie 1652. 3. Și imediat ce Generalul va considera potrivit pentru angajarea luptei și va efectua un semnal pentru aceasta... atunci fiecare escadră va face tot ce este necesar să angajeze în luptă inamicul din dreptul ei; iar pentru ca toate navele din fiecare escadră să se mențină într-o linie cu comandantul lor în afara cazului în care comandantul escadrei sale ar fi imobilizat sau dizabilitat ... atunci fiecare navă din escadra respectivă va forma o linie cu amiralul sau cu comandantul superior de lângă ele și cel mai aproape de inamic. Remarcă: Amendamentul pus în evidență indică navelor din fiecare ecadră să lupte în linie. De observat că direcția de atac vine înaintea ordinului de a menține linia, acesta din urmă probabil rezultând din experiența câștigată în Bătălia de la Portland. 7. În cazul în care amiralul deține avantajul vântului față de inamic, iar dacă alte nave din flotă se află mai sus în vânt de amiral, atunci la ridicarea unui steag albastru ... fiecare navă în această situație trebuie să se poziționeze înaintea sau înapoi acestuia sub amenințarea celei mai severe pedepse. Dacă amiralul se află sub vânt față de inamic și flota sa sau orice parte din ea se află mai jos sub vânt de el, orice astfel de navă de sub vânt trebuie să vină în line cu amiralul, dacă acesta va ridica un steag ca cel anterior [albastru] și va veni sub vânt, nici o navă aflată sub vânt nu trebuie să vină cu pupa în vânt ci să mențină vântul pentru a veni în siajul lui sau în fața lui. Remarcă: Acest articol este o adăugare și a fost probabil emis pentru a împiedica navele să rămână în afara luptei, așa cum se obișnuia în ambele tabere în fiecare bătălie precedentă din război datorită lipsei de instrucțiuni clare, sau a abilității, cunoașterii sau a dorinței. 8. Dacă amiralul va vrea ca navele sale să întoarcă prin virare sau să câștige vântul față de inamic, atunci va ridica un steag roșu ... Remarcă: Acest articol este o adăugare. 9. Dacă va ridica un steag roșu pe catargul artimon... toate navele amiral trebuie să vină în fața sau în siajul nostru. Remarcă: Acest articol este o adăugare, și este in principiu similar ordinului modern pentru ghizii de coloane pentru a lua poziție pentru a veni sub vânt.

Între timp, Maarten Tromp și Witte de With au avertizat Statele Generale de slăbiciunea flotei neerlandeze. Flota a fost pregătită din nou și aprovizionată, dar planurile de a construi nave de război mai mari capabile să provoace navele englezești mai puternice, au fost întârziate și nu au fost puse în aplicare. Neerlandezii fiind expulzați din Canalul Mânecii, trebuiau cu orice preț să mențină deschise porturile de la Marea Nordului și, prin urmare, trebuiau să provoace la luptă încă o dată flota engleză, în ciuda faptului că, așa cum a fost dovedit în bătălia predecentă, linia de bătălie aplicată de englezi făcea imposibilă apropierea navelor neerlandeze mai ușoare către inamic. În formație liniară defensivă flota își putea maximiza puterea de foc și să o concentreze asupra inamicului care, dacă avea putere de foc inferioară, putea numai spera să se apropie și să abordeze, deznodământul fiind deja incert. De vreme ce toți neerlandezii au conștientizat că bătălia nu era mai mult decât o acțiune sinucigașă glorificată, moralul era foarte scăzut.

Preludiul

Mai multe ocazii de a purta bătălia au fost ratate în luna mai. La 15 mai Tromp, De Ruyter și De With au ridicat ancora de la Texel cu o flotă de 80 de nave de război pentru a escorta un convoi de 200 de corăbii, destinate porturilor franceze și spaniole, prin Marea Nordului până la Insulele Shetland către ruta comercială nordică în jurul Scoției deoarece ruta prin Canal era mult prea periculoasă. Apoi neerlandezii au adus alte corăbii strânse acolo în așteptarea escortei. Koslinski, pag.45

Mai întâi flota engleză sub Monck și Deane a eșuat să îl intercepteze pe Tromp și un convoi pe care acesta îl escorta din Marea Baltică. La întoarcerea din Marea Nordului, flota lui Tromp a fost întărită de încă 16 nave de război sub comanda lui Pieter Floriszoon. Tromp a aflat că o escadră engleză, însoțind un mic convoi adus din Marea Mediterană, se afla în strâmtoarea Dover. A ieșit din nou cu întreaga flotă dar dacă nu a mai găsit convoiul semnalat nici în ancorajul de la Downs, intrat aproape complet în Tamisa, a aflat în schimb că flota engleză stătuse timp de câteva zile la coasta neerlandeză și se îndreptase apoi spre nord. Flota neerlandeză combinată sub comanda lui Tromp, De Ruyter, De With, Jan Evertsen și Floriszoon a încercat să prindă flota engleză la Downs (24 mai), în încercarea de a repeta operațiunea reușită împotriva spaniolilor în 1639, doar ca să afle că Downs și rada de la Dover erau goale și că englezii erau deja pe mare. Tromp a fost îndepărtat de la Dover de către un bombardament al castelului și a traversat pe coasta Flandrei, unde a primit vești că flota engleză fusese văzută la Nieuwpoort.

Monck și Deane au ieșit pe mare cu flota engleză de la începutul lunii mai. Ei l-au căutat pe Tromp pe coasta Zeelandei apoi s-au întors în apropiere de Yarmouth pentru a primi întăriri. Blake, deși încă suferind de pe urma rănii de la picior primită în Bătălia de la Portland, asamblase o escadră de 18 nave în estuarul Tamisei și se afla la ancorajul de la Gunfleet la Sud de Harwich.

Marți, 10 iunie, neerlandezii au ancorat la 4 mile marine nord-est de North Foreland. Ultimele informații ale lui Tromp erau că flota engleză fusese la Texel și cu 2 zile înainte a fost văzută pe coasta neerlandeză spre sud și îndreptându-se spre vest. În aceiași zi englezii au ancorat la Southwold Bay lângă Dunwich. Ultimele informații ale generalilor erau că flota neerlandeză fusese cu o noapte înainte la Long Sand Head, ceea ce era incorect. Cele două ancoraje se aflau la aproape 60 de mile marine depărtare.

Miercuri, 11 iunie englezii se aflau de fapt mai spre nord, la Great Yarmouth. Pe la 6 sau 7 dimineața, ambele flote au ridicat ancora. Neerlandezii au trecut prin apropiere de North Foreland și apoi au înaintat spre nord-est-est și est-nord-est cu o briză puternică dinspre nord-vest până când spre seară au virat lângă bancurile de nisip (probabil bancul Hinder) și au rămas în direcția vest-nord-vest în timpul nopții. Tromp a petrecut noaptea de 11 spre 12 iunie ancorat la o distanță similară la nord-est de North Foreland, ceea ce îl plasa chiar la câteva mile spre sud de englezi. Englezii au virat spre sud și au ancorat în șenalul navigabil. În jurul după-amiezii fregatele de cercetare dinaintea flotei principale au zărit flota neerlandeză lângă bancul Gabbard mai jos sub vânt de ei. Cele două flote se aflau cam la 12 mile depărtare (conform rapoartelor cercetașilor englezi). Englezii s-au îndreptat spre neerlandezi dar înaintarea era înceată deoarece vântul era slab și vizibilitatea redusă. Odată cu refluxul de seară englezii au ancorat la 2 mile în afara Bancului de nisip Gabbard (la 17 mile sud-est de Orford), de pe coasta Suffolk-ului. Tromp nu avea nici un convoi de escortat și noua bătălie părea să fie de acum hotărâtoare. Koslinski, pag.45

În dimineața de joi, 12 iunie, imediat cum a început să se lumineze (pe la orele 4:00), când cele două flote au realizat contactul vizual, neerlandezii navigau spre sud-sud-vest și se afla mai jos sub vânt de englezi la 6 mile sud-vest, îndepărtându-se de aceștia cu un vânt dinspre nord-est. Englezii au ridicat imediat ancora și s-au îndreptat spre neerlandezi, care s-au apropiat de oponenții lor la babord, păstrând vântul. Escadrele neerlandeze avânt vântul erau probabil dispuse una în spatele celeilalte, cu De Ruyter deschizând calea. Englezii coborau în trei escadre dispuse în paralel, Escadra Roșie fiind în centru, Albă la tribord iar Albastră la babord, cu divizia lui Jordan pe aripa exterioară.

Flota engleză consta în 99 nave de război și 5 nave incendiare. Era organizată conform în cele trei escadre acum reglementate, cu generalii-pe-mare Richard Deane și George Monck la bordul lui Resolution (88 tunuri) comandând Escadra Roșie în centru, John Lawson pe George (58 tunuri) comandând Escadra Albastră în ariergardă și William Penn pe James (66 tunuri) cu Escadra Albă în avangardă. Fiecare escadră era împărțită mai departe în câte trei divizii. Generalii sperau ca escadra lui Blake să sosească la timp pentru a întări flota înainte de începutul luptei, dar vântul a rămas slab și avansul lui Blake de la ancorajul de la Gunfleet a rămas încet.