I. M. Rașcu (pseudonimul cel mai cunoscut al lui Ion Rașcu; – 1971) a fost un poet simbolist român, promotor cultural, comparatist și profesor. El este amintit pentru participarea sa la mișcarea simbolistă din România: fondator și redactor, împreună cu Alfred Hefter-Hidalgo, al revistei Versuri și Proză, el a devenit una dintre personalitățile simboliste importante din orașul său natal Iași înainte de 1914. În ultimii ani, el a trăit mult mai discret ca profesor și cercetător literar, fiind lăudat și contestat în același timp pentru erudiție și austeritate.
Un catolic convertit și scriitor evlavios, Rașcu a petrecut mai mulți ani în Franța. El a făcut o încercare tardivă de a revigora simbolismul în anii 1930 prin revista Îndreptar, unde a publicat, de asemenea, proză catolică și fragmente din studiile sale de istorie literară. El a devenit remarcat și contestat pentru comentariile critice la adresa poeziei lui Mihai Eminescu. Operele sale ulterioare de literatură turistică prezintă izolarea sa tot mai puternică și fervoarea sa monahală, precum și devotamentul său față de Sfânta Tereza de Lisieux. În ultimii săi ani, Rașcu a revenit în viața literară ca biograf și o autoritate a literaturii simboliste din România.
Biografie Originile și primii ani de viață Străbunicul matern al lui Rașcu a fost croitorul de area franceză matern a lui stră-bunicul a fost cel francez de clasă superioară croitor Frédéric Ortgies (descris într-una dintre poeziile lui Rașcu ca având „o față roză și melancolică”).Călinescu, p. 706 El s-a născut în 1799 în Grossendorf, Westfalia, a emigrat în 1819 în Franța și s-a căsătorit în anul 1834 cu Victoria Etienne la Primăria arondismentului 2 al Parisului. Venind din Picardia,Huzum, p. 26 s-a stabilit în Moldova înainte de unirea Principatelor Române din 1859. Fiica lui Ortgies, Victoria Eugenia Horquisse (o deformare a numelui Ortgies), s-a născut pe 19 aprilie 1833 în Pierrefonds/Oise și a fost botezată în confesiunea protestantă pe 15 iunie 1834 la Paris. Ea s-a căsătorit cu Ioan Tudor Curius (1816-1898), un actor și profesor de limba franceză din Țara Românească, care jucase un rol minor în timpul Revoluției Române de la 1848 înainte de a ajunge cu soția lui la Iași.Călinescu, pp. 706, 1017 Fiica lor, Clelia (1865-1950), a fost mama lui Rașcu. Tatăl lui, născut la Odobești, a lucrat ca profesor de artă și caligrafie. Cuplul a mai avut trei fiice, dintre care Clelia (1897-1944) s-a căsătorit cu medicul și profesorul Emil Hurmuzache de la Universitatea din Iași; și un alt fiu, Gheorghe, care a fost toată viața profesor de geografie.Călinescu, p. 1017
Născut tot la Iași, Ion Rașcu a fost crescut ca român ortodox, dar mai târziu a revenit la religia strămoșilor săi francezi, alăturându-se Bisericii Romano-Catolice. În cercurile catolice, el a fost amintit ca „una dintre marii noștri convertiți” alături de misionarul Vladimir Ghika și de scriitorul Mariu Theodorian-Carada. Valeriu Hetco, „Catolicismul și unificarea sufletească. Răspuns pentru Legea Românească, II”, în Vestitorul, nr. 17-18/1932, pp. 6-7 (digitizat de Universitatea Babeș-Bolyai] Transsylvanica Online Library) Așa cum a susținut istoricul literar Paul Cernat, aceasta demonstra o „înclinație către o spiritualitate alternativă și o relație tensionată cu religia ortodoxă dominantă”, întâlnite, de asemenea, la simboliștii care au apelat la teosofie, erezie sau practici oculte.Cernat, p. 17 Rașcu a fost dedicat în întregime noii sale credințe: el este descris de criticul George Călinescu drept un catolic de o „corectitudine fanatică”, „discreție” și „mare delicatețe”Călinescu, pp. 684, 705 și de filologul Adrian Marino ca unul care sugera „tot felul de anacronisme”, „fervent și foarte fanatic”, dar „distins”, „de o urbanitate cu totul occidentală”.Marino, „Note. I. M. Rașcu și Sfânta...”, pp. 470-471 El este amintit, de asemenea, pentru retragerile în contemplare mistică și pentru aderarea la un cod vestimentar auster în viața de zi cu zi.Călinescu, p.705; Marino, „Note. I. M. Rașcu și Sfânta...”, pp. 470-471
Rașcu a urmat studiile primare și liceale la Iași, locuind cu familia sa la periferia orașului.Cernat, p. 7 După cum a povestit el însuși în anii de mai târziu, atmosferă monotonă a moldovenescului fin de siècle, sentimentul că ceva era pe cale să se întâmple „în lumea mare”, l-a marcat: „Poate că așteptam ca vârsta să ne apese mai puțin, dar să ne agite mai violent”. Rașcu a debutat în anul 1905 în revista studențească Spre Lumină. Primele sale creații literare au fost un poem, ce exprima tristețea lui Rașcu față de moartea recentă a tatălui său, un sonet convențional și o scurtă prezentare a bocetului folcloric aromân.Opriș, p. 23 El a trimis scrieri suplimentare în revista populară Duminica, folosind pseudonimele I. Cimbru-Frăgar, I. Ieronim, I. Rașcu-Ieronim, I. Ieronim-Cimbru, și unele variații ale acestora.Straje, pp. 147, 272, 341, 342, 589, 590 Sub pseudonimul Evandru, el a contribuit, de asemenea, la ziarul politic Opinia, deținut de Alexandru Bădărău.Straje, pp. 257, 589 A absolvit Liceul Național în 1909, apoi a devenit licențiat în litere la Universitatea din Iași.
Versuri și Proză Debutul lui Rașcu ca promotor al literaturii simboliste datează din 1911, când a fondat la Iași revista Versuri. Ea a reapărut cu titlul Versuri și Proză din 1912 până în 1916 și a fost cea mai longevivă revistă simbolistă din Moldova.Cernat, p. 55; Mitchievici, p. 144 Rașcu, redactorul-șef,Călinescu, p. 684 și-a semnat de multe ori contribuțiile cu pseudonime, prezentându-se ca M. Zopir, I.M.R., Ev. sau doar E.Straje, p. 589 El a fost secondat de Alfred Hefter-Hidalgo, care era teoreticianul și criticul grupului.Cernat, pp. 34, 55; Mitchievici, pp. 86-87, 144-150
Puternic influențată de criticul simbolist Ovid Densusianu,Călinescu, p. 684; Cruceanu, pp. 88-89 Versuri și Proză a avut un oarecare succes în atragerea altor autori simboliști: Mihail Cruceanu, N. Davidescu, Benjamin Fondane, Al. T. Stamatiad, Ion Minulescu, Claudia Millian, Nicolae Budurescu, Eugeniu Sperantia, Tudor Arghezi, Adrian Maniu, Barbu Solacolu, Mihail Codreanu, Dragoș Protopopescu, Constantin T. Stoika, Perpessicius, Felix Aderca, Alexandru Vițianu și (cu selecții timpurii din volumul Plumb) George Bacovia.Variously credited by: Călinescu, p.684; Cernat, p.55, 313; Mitchievici, p.144 Simboliști mai vechi precum Densusianu și Alexandru Macedonski au colaborat, de asemenea, ca și moderniștii Hortensia Papadat-Bengescu, Cezar Petrescu, F. Brunea-Fox și Vasile Demetrius.
Din cauza faptului că Iașul era un oraș cu gusturi tradiționaliste și în primul rând un centru al mișcării poporaniste, această activitate simbolistă a cauzat agitație. Ca un semn suplimentar de rebeliune, Densusianu a fost invitat de Rașcu la Iași, unde a susținut o prelegere publică împotriva principiilor poporaniste. Magazinul de vânzare a revistei a scos volumul Sub cupole de vis, ce conținea propriile poezii ale lui Rașcu. În ultimele luni din 1912, Rașcu și Hefter-Hidalgo au contribuit, de asemenea, la Simbolul, o revistă simbolistă publicată la București de Tristan Tzara.Cernat, p. 49 Rașcu a popularizat operele poeților și romancierilor francezi, începând cu traducerile sale din Polyphème de Albert Samain și La croisade des infants de Marcel Schwob.Călinescu, pp. 705, 1017; Huzum, p. 26 Hefter-Hidalgo, a cărui origine etnică evreo-română scotea în evidență caracterul tolerant și netradițional al revistei Versuri și Proză,Cernat, p. 34 i-a prezentat publicului pe Remy de Gourmont, Stuart Merrill și Gustave Kahn, precum și lucrările erotice ale lui Pierre Louÿs.Mitchievici, pp. 86-87, 145
Reacția poporanistă a fost limitată de cenzură. Dintre cronicarii literari rivali, August Scriban l-a descris pe Rașcu ca „rumen, cu părul lung și respingător”, în timp ce Gheorghe Bogdan-Duică a catalogat revista Versuri și Proză ca fiind „insolența neputinciosului”. După mai multe lecturi publice din poeziile lui Rașcu și Codreanu, autori necunoscuți au scos o parodie a revistei Versuri și Proză denumită „Verset din iad”. Potrivit lui Călinescu, acești parodiști erau „lipsiți de talent”, dar au dovedit, de asemenea, „bun simț”.Călinescu, pp. 684-685
În realitate, Versuri și Proză nu s-a opus în totalitate literaturii tradiționaliste. Potrivit lui Cernat, ea ar trebui să fie citită ca o publicație „neexclusivistă”, „într-o evoluție treptată - și discretă - către modernism”.Cernat, p. 55 Revista chiar a dedicat numere speciale poporaniștilor Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu și Octav BăncilăMitchievici, p. 144 și a avut, astfel, o audiență mai largă decât alte două reviste ieșene (Fronda lui Eugen Relgis și Absolutio a lui Isac Ludo).Cernat, pp. 55-57 Câteodată, opoziția era explicită. Scriind în Versuri și Proză în 1914, Hefter-Hidalgo a ridiculizat mișcările postsimboliste mai radicale, precum futurismul sau simultanismul,Mitchievici, p. 145 dar a explorat posibilitatea de a prezenta la Iași operele expresioniste ale lui Frank Wedekind. Ion Cazaban, „La scène roumaine et l'expressionnisme (III)”, în Studii și Cercetări de Istoria Artei. Teatru, Muzică, Cinematografie, Vol. 2(46), 2008, p.9 Hefter și Rașcu au dorit amândoi să se facă distincția între decadentism și simbolism. Hefter a recunoscut antipatia tradiționalistă față de temele decadente și reflectarea lor în simbolism, dar a susținut că arta simbolistă era fundamental nouă, idealistă și infinit mai frumoasă.Mitchievici, pp. 146-150 La rândul său, Rașcu a obiectat față de ceea ce a considerat că este un poporanism exagerat, menționând că „boala” decadenței nu era neapărat rea, deoarece: „Nu toate lucrurile bolnave sunt respingătoare”.Mitchievici, p. 146
Afiliat marginal cercului Vieața Nouă al lui Densusianu înainte de 1915,Cruceanu, pp. 43, 89; Huzum, pp. 26, 30; Lovinescu, p. 117; Opriș, p. 130; Straje, p. 590; Vianu, pp. 130-131 Rașcu și-a publicat scrierile în diverse alte periodice simboliste în capitala țării, București. Opera lui a fost preluată de Noua Revistă Română, Avântul, Farul, și de Grădina Hesperidelor a lui Stamatiad.Straje, p. 590 El a vizitat și a studiat în Franța, în cursul anilor 1912 și 1914, apoi a revenit în România unde a lucrat ca profesor suplinitor de limba franceză la Iași, Brăila, Tecuci și Bârlad. Cel de-al doilea volum de poezii, Orașele dezamăgite, a apărut la Iași în anul 1914.
Anii 1920 După izbucnirea Primului Război Mondial și în timpul celor doi ani de neutralitate a României, revista Versuri și Proză a avut o orientare francofilă și pro-Antanta, reușind să fie acceptată în cele din urmă de către culturale de masă. Imediat după sfârșitul războiului, în 1919, Rașcu a primit un post de profesor titular la Liceul Unirea din Focșani. În timpul petrecut acolo, el a fondat și condus o societate literară școlară ce a purtat numele lui Grigore Alexandrescu și a publicat un anuar, remarcat pentru recenziile din poezia romantică a secolului al XIX-lea„Cronica măruntă” (1921), passim; Călinescu, pp. 982, 991, 1017; Huzum, p. 26; Iordan, passim. Vezi și Straje, pp. 589-590 și pentru încurajarea dezbaterilor intelectuale între elevi.Nicolae I. Popa, „Psihologia lecturilor adolescenței”, în Viața Romînească, nr. 1-1/1932, pp. 68-69 Revista Gândirea a elogiat eforturile sale în acest sens, remarcând, de asemenea, faptul că Rașcu și elevii săi aveau obiceiul de a face excursii prin „ținuturile nestrăbătute” ale județului Vrancea, mergând pe urmele călătoarei Bucura Dumbravă.„Cronica măruntă” (1921), p. 267 Potrivit lingvistului Iorgu Iordan, Rașcu a desfășurat „o activitate neobosită și complet dezinteresată”, cu atât mai admirabilă cu cât orașul Focșani „nu era prea iubitor de artă și literatură”.Iordan, p. 52 În afară de aceste contribuții, Rașcu a publicat el însuși un manual propriu și o crestomație de literatură română.