Bătălia de la Hannut (a nu fi confundată cu Bătălia din breșa de la Gembloux) a fost o bătălie din timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, parte a Bătăliei Belgiei. Luptele s-au dat în perioada 12-14 mai 1940 la Hannut, Belgia. Această bătălie a fost cea mai mare luptă de tancuri de până la acea dată.

Scopul principal al germanilor era blocarea celor mai puternice elemente ale Armatei I franceze și împiedicarea acțiunii acesteia din urmă împotriva atacului Grupului de Armată A care se desfășura prin Ardeni, după cum fusese stabilit prin planul operațional Fall Gelb, de către generalul Erich von Manstein. Străpungerea germană prin Ardeni fusese programată pentru 15 mai, la cinci zile după atacul executat de Wehrmacht în Țările de Jos și Belgia. Această diferență de cinci zile între cele două lovituri militare fusese concepută pentru inducerea în eroare a aliaților, care ar fi trebuit să creadă eronat că atacul principal urma să fie dat prin Belgia și mai apoi spre sud în Franța, o reeditare conform planului „Schlieffen” din timpul Primului Război Mondial. După ce trupele aliate au înaintat în Belgia, acestea trebuiau să fie blocate de ofensiva germană în estul Belgiei în regiunea cuprinsă între Hannut și Gembloux. Amenințând flancul Armatei I franceze, germanii puteau ataca spre Canalul Mânecii și, în cele din urmă, încercui și distruge forțele aliate. Forțele terestre franceze se pregătiseră pentru o rezistență de lungă durată în Belgia, la Gembloux, la aproximativ 34 km vest de Hannut. Francezii trimiseseră două divizii blindate la Hannut, să întârzie înaintarea germanilor și să permită forțelor de la Gembloux să se pregătească pozițiile defensive. Indiferent de rezultatul luptelor de la Hannut, comandanții francezi plănuiseră replierea trupelor pe pozițiile de la Gembloux.

Germanii au ajuns în regiunea Hannut după doar două zile de la declanșarea invaziei în Belgia. Francezii au înregistrat câteva victorii în luptele tactice la Hannut și s-au retras mai apoi, conform planului, la Gembloux. În timpul acestor lupte, germanii au reușit însă să blocheze la Hannut forțe aliate importante, care altfel ar fi putut fi mutate pentru respingerea loviturii decisive din Ardeni.

Germanii nu au reușit să neutralizeze complet Armata I franceză în luptele de la Hannut, deși i-au provocat pierderi semnificative. La Gembloux, francezii au reușit din nou să obțină victorii tactice în perioada 14-15 mai. La final, deși a suferit pierderi importante, Armata I Franceză a reușit să se retragă, reușind să întârzie la Lille înaintarea Wehrmachtului. Rezistența francezilor la Lille a asigurat răgazul necesar Corpului Expediționar Britanic pentru organizarea evacuării de la Dunkerque („Operațiunea Dybamo”).

Contextul general

Palnurile aliaților Comandantul suprem aliat, generalul Maurice Gamelin, a ordonat Grupului I de armată comandat de generalul Gaston Billotte și celei mai puternice armate, Armata I franceză comandată de generalul Georges Blanchard (în rândurile căreia lupta unitatea complet mecanizată Corps de Cavalerie comandată de generalul René Prioux), să înainteze în Belgia. Aici, francezii trebuiau să sprijine trupele belgiene numeroase, dar mai slab echipate. Gamelin se aștepta ca atacul germanilor să depășească relativ ușor apărarea belgiană de pe linia canalului Albert. Oricum, planul belgienilor era ca, după o rezistență de patru zile, să își retragă toate forțele în zona centrală a țării, pe așa-numita linie defensivă Dyle, care se întindea între Antwerp și Namur. Aici, belgienii plănuiau să reziste pe o linie fortificată cu centrul la Gembloux, la nord de Namur, pentru respingerea a ceea ce Gamelin considera că va fi principalul efort de război al campaniei (Schwerpunkt), o tentativă de străpungere prin „culoarul Gembloux" dintre râurile Dyle și Meuse efectuată cu forțe blindate masive. Belgia, dar și Țările de Jos și Luxemburgul luaseră decizia respectării unei stricte neutralități, de aceea le fusese imposibil francezilor să pregătească poziții defensive corespunzătoare pe teritoriile acestor țări. De aceea, Corpurile de Cavalerie a primit misiunea executării unei acțiuni de întârziere a înaintării inamicului undeva în regiunea dintre Gembloux și Maastricht (în cel mai probabilă zonă de traversare a canalului Albert, în punctul de joncțiune a canalului cu râul Meuse). Aceste lupte de întârziere ar fi trebuit să îi împiedice pe germani să ajungă în zona orașului Gembloux până în opta zi a invaziei, ceea ce ar fi permis militarilor Armatei I să își sape tranșee puternice.

Corpurile de cavalerie fuseseră create pe 26 decembrie 1939, fiind formate atât din diviziile blindate ale cavaleriei deja existente, cât și din două divizii mecanizate ușoare 1re Division Légère Mécanique (1er DLM) și 2e DLM. Pe 26 martie 1940, 1re DLM a primit misiunea ca, în cazul unei invazii germane, să facă joncțiunea cu armata neerlandeză lângă Breda. Din acest motiv, această divizie mecanizată încadrată cu militari bine instruiți și dotată cu mașini de luptă moderne a fost scoasă din efectivele Corpurilor de Cavalerie. În locul lor a fost adus 3e DLM, formată pe 1 februarie și încadrată cu rezerviști insuficient instruiți. Cu toate acestea, Prioux considera că forțele de sub comanda sa sunt suficient de puternice ca respingă o tentativă de traversare a râului la Maastricht, să desfășoare o bătălie de manevră sau, ca o ultimă alternativă, să reziste pe o linie defensivă improvizată. El avea libertatea să aleagă oricare dintre cele trei alternative, cu condiția ca inamicul să fie ținut la distanță de Gembloux pentru o perioadă de timp suficient de lungă. Prioux a decis să lase toate opțiunile deschise și să acționeze funcție de evoluția situației de pe front.

Planurile germanilor

Planul german pentru acest sector de front prevedea un atac al forțelor aeropurtate și de șoc asupra fortului Eben-Emael și podurilor de peste râul Meuse și canalul Albert, ceea ce ar fi asigurat deschiderea unui culoar prin apărarea neerlandeză și belgiană a 4. Panzerdivision și prăbușirea defensivei de pe canalul Albert. Odată ce spargerea frontului era finalizată cu succes, Corpul de armată XVI al generalului Erich Hoepner și Grupul de Armată B urmau să preia controlul asupra diviziilor de tancuri 3. Panzerdivision și 4. Panzerdivision) și a Diviziei a 20-a de infanterie. Principala misiune a lui Hoepner era să își lanseze corpul de armată într-un atac rapid de la capetele de pod pentru cucerirea zonelor din jurul orașului Gembloux mai înainte ca diviziile de infanterie franceze să aibă timpul necesar să își fortifice pozițiile. Toate aceste manevre trebuia să atragă cele mai moderne și puternice forțe aliate și rezervele acestora spre nord, departe de atacul principal german prin zona munților Ardeni. Reușita acestui plan ar fi dus la separarea Armatei I franceze, a Corpului Expediționar Britanic și a belgienilor de restul trupelor aliate printr-o înaintarea rapidă a coloanelor germane spre canalul Mânecii și încercuirea lor. Această acțiune trebuia să mascheze intențiile principale ale germanilor, să izoleze forțele aliate din nord, care să nu poată interveni împotriva atacului principal prin Ardeni.

Forțele angajate în luptă

Forțele aliate Bătăia de la Hannut avea să devină cea mai mare luptă de tancuri de până atunci. Cele două diviziile ușoare mecanizate (Division Légère Mécanique, DLM) erau formate fiecare câte două brigăzi ușoare mecanizate (Brigades Légères Mécaniques, BLM).

Dintre aceste, brigada „de luptă” era formată din două regimente de tancuri, fiecare având în componență două escadroane de tancuri medii SOMUA S35 și două escadroane de tancuri ușoare Hotchkiss H35. În fiecare escadron era dotat cu câte 44 de tancuri medii S35, respectiv câte 43 de tancuri ușoare H35, plus câte opt mașini blindate de comandament. Cea de-a doua brigadă „de recunoaștere” era formată dintr-un regiment de recunoaștere echipat cu câte 44 de mașini blindate Panhard 178 organizate în două escadroane și un regiment de infanterie motorizată echpată cu 126 de transportoare Laffly S20TL. De asemenea, în dotarea acestei intra trei escadroane de câte 22 tancuri ușoare doate cu mitraliere (Automitrailleuse de Reconnaissance) și trei vehicule blindate pentru comandament. Dacă 2e DLM utiliza pe post de tanc ușor modelul Renault AMR 35, datorită unor probleme de producție, 3e DLM folosea în schimb tancuri H35.

Diecare divizie (DLM) avea în dotare 260 de tancuri și 44 de vehicule blindate Panhard.

Întregul Corp de cavalerie francez avea în dotare 520 de tancuri – 176 SOMUA S35, 172 Hotchkiss H35, 66 AMR 35, 66 H35 și 88 P 178, în aceste cifre fiind incluse și rezervele.

Divizia a 3-a (3e DLM) utiliza o versiune ușor modificată a tancului H35, care este denumit uneori în literatura de specialitate „H 39”, dar avea de asemenea o singură escadron de 22 de vehicule AMR din modelul mai vechi, model care era folosit exclusiv în cadrul 2e DLM. Cele mai multe tancuri Hotchkiss de diferite versiuni erau dotate cu un tun scurt SA 18 de 37 mm calibrul 12, care avea să se dovedească o armă antitanc ineficientă. Câteva plutoane și vehiculele comandamentului (cam o cincime din total) fuseseră dotate cu tunuri mai puternice SA 38 37 mm calibrul 35. Divizia a 2-a ( 2e DLM) avea în componență o brigadă de luptă (3e BLM) compusă din regimentele de tancuri 13e Dragons și 29e Dragons, o brigadă de recunoaștere (4e BLM) compusă din un regiment de recunoaștere (8e Cuirassiers) și un regiment de infanterie mecanizată (1er Dragons).

Divizia a 3-a (3e DLM) avea în componență două brigăzi. Prima era brigada a 5-a (5e BLM) compusă la rândul ei din regimentele de tancuri 1er Cuirassiers și 2e Cuirassiers. Cea de-a doua era brigada a 6-a (6e BLM) compusă de regimentul de recunoaștere 12e Cuirassiers și regimentul de infanterie motorizată 11e Dragons.

Forțele germane

Diviziile germane de blindate aveau la fel precum cele franceze o brigadă blindată (Panzer-Brigade) compusă din două regimente de tancuri (Panzer-Regimenter). Regimentul de tancuri era împărțit în două batalioane blindate (Panzer-Abteilungen). Fiecare batalion de tancuri avea, în afară de o companie de stat major, două companii de manevră a câte 19 tancuri medii de luptă, echipate standard cu Panzerkampfwagen III și o companie echipată cu tancuri medii Panzerkampfwagen IV. Dar datorită problemelor industrie de război germane, efectivele mașinilor de luptă fuseseră completate cu tancuri ușoare Panzerkampfwagen II sau chiar Panzerkampfwagen I.

Este cunoscut nuărul exact și tipul tancurilor germane disponibile la data de 10 mai. XVI. Armeekorps dipsunea de 252 PzKpfw I, 234 PzKpfw II, 82 PzKpfw III și 50 PzKpfw IV. În afară de acestea, Diviziile a 3-a și a 4-a Panzer dispuneau de 27 și respectiv 10 Befehlspanzer – vehicule blindate șenilate de comandament, dotate doar cu mitraliere. Fiecare divizie avea cam 56 de mașini blindate. Cele mai multe vehicule PzKpfw II ale XVI Armeekorps nu aveau încă blindajul standard cu cel superior de 30 mm și, din acest motiv, erau vulnerabile chiar și în fața proiectilelor de 37 mm al tunurilor franceze L/21. Corps de Cavalerie (CC) franceze număra în total șase batalioane de infanterie mecanizată. Prin comparație, XVI. Armeekorps dispunea de șapte batalioane de infanterie motorizată. Unitățiel franceze erau echipate cu armament ușor antitanc – 20 de tunuri de 25 mm și 8 de 47 mm în fiecare divizie. În plus, fiecare diviziie franceză dispuneau de 6 tunuri antiaeriene de 25 mm.