miniatura|Închisoarea de muncă silnică Târgu Ocna (1906) miniatura|Penitenciarul-Spital Târgu Ocna văzut de la circa 1 km distanță Penitenciarul-Spital Târgu Ocna (denumit între 1855–1931 Închisoarea centrală de muncă silnică Târgu Ocna și supranumit „Castelul Arestaților Ocnelor”) este o instituție aflată în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor și situată în stațiunea Târgu Ocna din Județul Bacău, Moldova, România.
Misiunea instituției este de tratare a tuberculozei pulmonare și bolilor cronice; recuperare psiho-socială, formarea și dezvoltarea unor abilități sociale, care să permită însușirea unui comportament responsabil pentru reintegrarea în societate. Penitenciarul este destinat recuperării medicale și psihosociale a persoanelor private de libertate arestate preventive, condamnate definitiv care au săvârșit fapte penale.
De-a lungul timpului, au fost închiși, printre alții, deținuți comuniști în anii 1920 și 1930 precum Chivu Stoica, Alexandru Drăghici, Gheorghe Apostol, Alexandru Moghioroș, Simion Bughici și Marin Florea Ionescu. După Al Doilea Război Mondial au fost închiși legionari, militari ai regimului Ion Antonescu sau de alte categorii precum Constantin Tobescu, Constantin Oprișan, Richard Wurmbrand, Valeriu Gafencu, Ilie Lăcătușu, Ioan Ianolide și Petre Leșcenco.
Date generale Pavilionul principal este compus din parter și un etaj, prevăzut cu subsol cu două beciuri, construit cu pereți din piatră, se menține și în prezent, fiind utilizat ca pavilion administrativ și de comandă la parter, iar la etaj sunt spații destinate cazării pentru condamnați.
Noua clădire a închisorii ordonată a se construi de către domnitorul Grigore Ghica, pe același teren unde se afla castelul său, avea forma unei potcoave, iar intrarea în închisoare se făcea tot pe poarta castelului. Capacitatea închisorii construite era de 12 camere, iar în fiecare cameră încăpeau 25 până la 30 de condamnați, ceea ce înseamnă că în închisoare în total puteau fi cazați până la 400 de condamnați. Spitalul obiectivului deținea 12 paturi la sfârșitul secolului XIX.Racoviță, Ortensia; Dicționar geografic al județului Bacău, Stabilimentul grafic I. V. Socecŭ, București, 1897. pag. 546
Garda închisorii era anexată Batalionului permanent 15 Războieni din oraș.
Ansamblul de clădiri ale închisorii formate astfel era folosit în felul următor: parterul pavilionului administrativ se folosea pentru administrația închisorii, etajul era folosit pentru magazii și pentru capela „Sfinții Cosma și Damian”, cele doua beciuri de la subsol au fost amenajate pentru bucătărie și brutărie condamnați, închisoarea propriu-zisă, era utilizată pentru cazarea condamnaților pe timp de noapte, ziua aceștia fiind în ocne la extragerea sării.
În anul 1936 s-a început construirea unei noi clădiri cu profil de sanatoriu TBC, un edificiu cu trei niveluri, care a fost dat în folosință în anul 1939, când s-a început și demolarea treptată a vechii închisori, mai puțin a clădirii administrative sau a fostului conac domnesc. Piatra rezultată din demolări a servit ulterior la construirea zidului împrejmuitor al noii închisori.
Istoric
Perioada încarcerării în ocne miniatura|Schița viitorului castel al arestaților ocnelorthumb|Penitenciarul în anul 1917 (stânga) înainte de a fi reclădit. Se remarcă pavilionul-închisoare sub formă de potcoavă. În secolul al XVII-lea, în cadrul ocnelor de sare se deosebesc două categorii de muncitori: muncitorii liberi: – ocolașii (refetașii-muncitori împroprietăriți, cu drepturi ce reveneau oricărui slujitor al statului) și șavgăii (muncitori mineri secui veniți din Transilvania); criminalii – „ocnașii” care erau condamnați la muncă pentru grave delicte.
În Evul Mediu condamnarea la moarte era cea mai grea pedeapsă, urmând condamnarea la ocnă ce consta în munca silnică în saline pentru delicte grave: bigamie, tâlhărie la drumul mare, răpirea de femei și minore, viol. Folosirea condamnaților în munca din ocne este amintită de călătorii străini din secolul al XVII-lea precum: Pietro Deodato Bakšić (1641), Marco Bandini (1646) sau Evliya Çelebi (1659). În secolul următor apar numeroase porunci domnești prin care sunt trimiși la ocnă diverși condamnați, printre care este amintit paharnicul Iordache Darie Dărmănescu, trimis la ocnă de către domnitorul Constantin Moruzi.
În cadrul salinei existau mai multe ocne: „Ocna Grebleș”, „Ocna Surpată”, „Ocna Tălharilor”, „Ocna cu Brad”, „Ocna Cantemir”, „Ocnele Unite”, „Ocnița”, ce alcătuiau o serie de goluri subterane, situate între pârâul Grebleș și pârâul Trifu. Exploatarea sării se făcea în mai multe ocne concomitent, dar în una singură munceau condamnații la muncă silnică, introduși în ocnă la începutul executării pedepsei și ieșind de două ori pe an, cu ocazia sărbătorilor religioase importante.
Din datele statistice existente pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea reiese că numărul celor condamnați depășea rareori 100, 46 în 1839 (cei mai puțini) și 188 (cei mai mulți).
Până în 1851, ocnașii erau ținuți în celule săpate în ocnă și târau după ei câte un butuc din lemn prins cu lanțuri, cu care erau și îngropați după moarte. Unora le era capul legat între picioare cu lanțuri, în poziția broaștei, până mureau. La scoaterea din ocnă aceștia orbeau la contactul cu lumina, iar la sărbătorile de Paști și Crăciun mureau de ordinul zecilor din cauza schimbării regimului alimentar. Media de viață a unui ocnaș era între 6 și 7 ani.Al. Bogdan, „Bolnavii”, în Lupta, anul 12, nr. 3493, 22 iunie 1933, p. 2
Viața grea a condamnaților a fost consemnată într-un raport din 1847 către Comitetul Sănătății al Principatului Moldovei de către protomedicul Gheorghe Cuciureanu:
Un prim regulament „pentru ținerea tâlharilor în groapa ocnii” fusese elaborat în anul 1834 de către Iacovache Veisa și acorda însemnătate atribuții Cămării Ocnelor, nu s-au înregistrat progrese în ameliorarea condițiilor de viață ale condamnaților. Ideea înființării unei închisori pentru condamnații bolnavi exista din 1838 și a fost reluată în anul 1847 de către protomedicul Gheorghe Cuciureanu care propunea „o casă solidă” în ocnă, „un mic spital”, „un mic capital” la eliberare și educație duhovnicească săptămânal.
Construcția închisorii miniatura|Deținuții tăind sare în ocna „Moldova Veche” (1934) miniatura|Ducerea deținuților de la Închisoarea de muncă silnică la ocnă Din cauza adâncimii mari accesul în ocnă era dificil. Pentru a economisi timp și pentru mărirea producției, cererile devenind tot mai mari, ocnașii rămâneau 24 de ore în adâncul minei. Această situație a avut repercusiuni asupra sănătății deținuților, lucru demonstrat În afișul adresat de domnitorul Grigore Alexandru Ghica către Consiliul Administrativ al Moldovei. Domnitorul a fost impresionat de soarta nenorociților care:
„...își ispășeau pedeapsa fără să mai iasă din ocnă fără a se bucură vreodată de lumina și de aer curat, din care li se pricinuise de multe ori boale grele și chiar perderea vieții” și a dispus a se înființa din veniturile Departamentului lucrărilor publice în mahalaua Văleni „...o închisoare solidă cu zid prin pregiur în apropiere de Groapă Ocnei, care va sluji de adăpost vinovaților în vreme de noapte”, prin Opisul domnesc nr. 46 din 3 iulie 1851. „Cine nu va binecuvânta o asemenea îngrijire de filantropie și nu va dori din inimă să o vadă îndeplinită, deschisă în Moldova pentru ușurarea omenirii pătiminde, care din adâncul întuneric înalță cuvinte de recunoștință asupra strălucitului urzitor al acestui așezamânt”. Proiectul nu a fost destinat direct pentru a ameliora viața condamnaților, cât din rațiuni de eficiență a muncii în ocnă.
Cu toate că proiectul castelului a fost făcut în termenul stabilit, în cursul anului 1862, izbucnirea crizei orientale a amânat finalizarea acestui proiect câțiva ani. Abia dupa revenirea lui Grigore Ghica, dupa încetarea regimului de ocupație rusesc, lucrările de zidire a închisorii au fost reluate sub supravegherea lui Anastase Panu, încheindu-se la sfârșitul anului 1855. Edificiul spectaculos ca aspect, a impresionat prin trăinicie și dotări și a fost denumit „Castelul ocnașilor”.
De la încetarea folosirii condamnaților în ocnă și înlocuirea lor cu oameni liberi salariați au început să fie aduși deținuți tuberculoși, clădirea căpătând scop de sanatoriu, și s-a făcut separarea acestora pe categorii: gravi, mijlocii și ușor bolnavi, cu tuberculoză incipientă. Față de restul deținuților tuberculoși de la celelalte penitenciare din țară, cei din Târgu Ocna aveau paturi separate și nu comune, făceau cură de repaus cerută în tratamentul tuberculozei, li se aloca 6 lei în mâncare de fiecare, față de 4 lei în țară, și erau singurii ce creșteau în greutate.
Osândiții erau pregătiții în anumite meserii, pe care să le poată practica și după liberare, cum ar fi: confecționarea de fitile, odgoane, rogojini, roți, țesături și alte obiecte. O parte din valoarea obiectelor confecționate în atelierele închisorii era utilizată în folosul instituției, iar a patra parte a prețului lor se depunea pentru fiecare deținut în parte, banii fiind dați înapoi acestora la eliberare. Cantiatea de cânepă care s-a consumat anual în intervalul 1863-1864 a fost de 27672 ½ oca. Producția de pânză 10254 coți.Racoviță, Ortensia; Dicționar geografic al județului Bacău, Stabilimentul grafic I. V. Socecŭ, București, 1897. pag. 35
La sfârșitul secolului XIX, la extragerea sării din ocnă se foloseau 30 de condamnați. La atelierele salinei se mai întrebuințau alți 7.Racoviță, Ortensia; Dicționar geografic al județului Bacău, Stabilimentul grafic I. V. Socecŭ, București, 1897. pag. 468
Timp de 75 de ani (1856–1931) s-a desfășurat zilnic deplasarea convoiului de deținuți de la penitenciar spre salina și invers.
Transformarea în penitenciar-spital În felul acesta, închisorii i-a fost atribuită denumirea de „Închisoare Centrală de muncă silnică” până în anul 1931, când, cu ocazia unui consult medical efectuat tuturor condamnaților de către Generalul Dr. Romanescu s-a constatat că cea mai mare parte a condamnaților erau grav bolnavi de tuberculoză pulmonară, astfel s-a hotărât încetarea folosirii condamnaților la munca în ocnă, transformând-o în închisoare TBC, iar cu această ocazie condamnații sănătoși au fost transferați la închisorile din Aiud și Ocnele Mari, iar de la alte închisori din țară au fost trimiși la Târgu Ocna numai condamnați bolnavi.
Motivați de faptul că penitenciarul este așezat într-o regiune montană, în anul 1936 se începe construirea unei noi clădiri profil de sanatoriu TBC, cu o formă arhitectonică specifică regiunii de munte, construcția clădirii a durat trei ani.
În anul 1939 după darea în folosință a sanatoriului TBC, s-a trecut treptat la demolarea vechii închisori ce fusese construită din dispoziția domnitorului Grigore Ghica în anul 1851, iar din piatra rezultată s-a construit zidul împrejmuitor din jurul noului sanatoriu cu un perimetru de 563 metri, îngrădind o arie totală de 19.641 m pătrați. miniatura|Țărani răsculați la 1907 și închiși la Închisoarea Centrală Târgu Ocna, 1928
Din documente, rezultă că în timp au executat pedepse următoarele categorii de condamnați:
În perioada 1851 – 1930 au fost condamnați de drept comun, criminali, tâlhari, condamnați la muncă silnică pe viață, și cei condamnați pe timp limitat. În perioada Primului Război Mondial 1916 – 1919 infracțiunile care predominau au fost dezertările de pe front și refuzul de a satisface serviciul militar. În anul 1930 au început să fie aduși și deținuții comuniști, iar mai târziu după 3 august 1944 erau depuși deținuții contrarevoluționari, deținuții de drept comun și deținuții minori. Aceste categorii de deținuți, cu excepția minorilor au fost atât bărbați cât și femei, în perioada respectivă numărul acestora oscilând între 350 – 550. Toate categoriile de condamnați prezentau boli cronice.