Monarhia în Suedia se referӑ la șeful de stat monarhic al Suediei, țară cu o monarhie constituțională și ereditară și cu un sistem de guvernământ parlamentar. Monarhia în Regatul Suediei (Konungariket Sverige în suedeză) datează din timpuri străvechi. Inițial o monarhie electivă, aceasta a devenit o monarhie ereditară în secolul al XVI-lea pe timpul domniei lui Gustav Vasa, deși toți monarhii precedenți făceau parte dintr-un număr limitat de familii care sunt considerate ca dinastii regale în Suedia. În prezent, Suedia este un stat cu o democrație reprezentativă, cu un sistem parlamentar bazat pe suveranitate populară, așa cum este definit în Actul de Guvernare (una din cele patru Legi fundamentale ale statului care formează Constituția). Monarhul și membrii familiei regale au diferite obligații oficiale si neoficiale, interne si internaționale . Carl al XVI-lea Gustaf a devenit rege al Suediei pe 15 septembrie 1973, la moartea bunicului său, Gustaf al VI-lea Adolf.
Istoria Suediei
Înaintea secolului al XVI-lea
Suedia a fost un regat încă din timpuri preistorice. Încă din secolul I Tacit menționează un rege al suedezilor. Cu toate acestea, ordinea succesiunii până la Eric cel Victorios (mort în 995) este cunoscută exclusiv datorită relatărilor controversate din punct de vedere istoric din Saga.
Inițial, regele Suediei avea puteri limitate care combinau puterile unui conducător de război, cele ale unui judecător și cele ale unui preot al templului de la Uppsala.
Primul rege cunoscut, care a condus atât Svealand cât și Götaland, a fost Olof Skötkonung (în jurul anului 1000), însă succesiunea pe parcursul următoarelor secole este obscură, cu mulți regi ale căror domnii și autoritate sunt neclare. Curtea Regală a Suediei îl consideră însă pe tatăl lui Olof (Eric cel Victorios) ca primul rege al Suediei. Autoritatea regelui a fost întărită prin introducerea creștinismului pe parcursul secolului al XI-lea și consolidată pe parcursul secolelor următoare. Regele era ales dintr-o dinastie nobilă, iar poporul era cel care avea dreptul să-l aleagă și să-l detroneze.
În 1397, în urma Morții Negre și a unor lupte de putere interne, Regina Margareta I a Danemarcei a unit Suedia, Danemarca și Norvegia (care includea Finlanda și Islanda) prin cu aprobarea nobilimii suedeze. Tensiunile continue între cele trei regate au condus la un conflict între suedezi și danezi în secolul al XV-lea. Dizolvarea uniunii la începutul secolului al XVI-lea a condus la o rivalitate îndelungată între Danemarca-Norvegia și Suedia (incluzând Finlanda) pe parcursul secolelor ulterioare.
Schimbări pe parcursul secolelor al XVI-lea și al XVII-lea
Episcopii catolici îl susțineau pe Cristian al II-lea, regele Danemarcei, însă acesta a fost înlăturat de pe tron de o revoltă condusă de nobilul Gustav Vasa (Gustav I al Suediei), al cărui tată fusese executat în timpul Masacrului de la Stockholm. Gustav Vasa a fost ales rege al Suediei de către Stare, reunită la Strängnäs pe data de 6 iunie 1523.
Inspirându-se din învățăturile lui Martin Luther, Gustav I s-a folosit de Reforma protestantă cu scopul de a limita puterea Bisericii Romano-Catolice. În 1527, acesta a convins Starea, reunită în Västerås, să confiște proprietățile Bisericii care cuprindeau 21% din totalul de terenuri agricole ale regatului. În aceeași perioadă, Gustav I a rupt legătura cu Papa și a întemeiat o Biserică de stat reformată: Biserica suedeză. Din punct de vedere legal, Suedia a devenit o monarhie ereditară în 1544 când Starea suedeză i-a desemnat ca succesori ai tronului pe fiii regelui Gustav I.
Sistemul de taxe suedez a fost reformat în 1538 și 1558, evaluarea fiscală pe proprietate fiind ajustată astfel încât să reflecte capacitatea de plată. În urma războiului cu Lübeck din 1535, comercianții Ligii Hanseatice, care aveau monopol pe comerțul extern, au fost expulzați din Suedia. Deținând controlul asupra comerțului său extern, Suedia a crescut rapid din punct de vedere economic astfel încât în 1544 Gustav controla 60% din totalul de terenuri agricole. Suedia controla și prima armată modernă din Europa, susținută de un sistem fiscal sofisticat și de o birocrație eficientăMichael Roberts, The Early Vasas: A History of Sweden 1523-1611 (1968); Jan Glete, War and the State in Early Modern Europe: Spain, the Dutch Republic, and Sweden as Fiscal-Military States, 1500-1660 (2002) online edition .
La moartea regelui Gustav I, tronul e ocupat de fiul său cel mare Eric al XIV-lea. Domnia acestuia a marcat intrarea Suediei în Războiul Livonian și în Războiul de 7 ani al Nordului. În 1568, Eric a fost detronat și succedat de Ioan al III-lea. Ioan a demonstrat simpatii clare în favoarea Bisericii Catolice creând conflicte între nobilime și clerul suedez. Acesta a reintrodus un număr de tradiții catolice care fuseseră abolite în trecut. Politica sa externă era afectată de legăturile familiale cu Uniunea statală Polono – Lituaniană, unde fiul său devenise regele Sigismund al III-lea Vasa în 1587.
În 1604, regentul Carol este recunoscut de Stare ca regele Carol al IX-lea al Suediei. Scurta sa domnie a fost marcată de o perioadă neîntreruptă de război. Succesorul său, Gustav al II-lea Adolf, urcă pe tron într-o vreme în care Suedia era implicată în trei războaie. La moartea lui Gustav Adolf în 1632, regina Maria Eleonora de Brandenburg, împreună cu Consiliul regal, a preluat controlul asupra guvernării statului în numele fiicei minore a regelui, Cristina, până când aceasta a devenit majoră.
În urma abdicării reginei Cristina, Carol al X-lea Gustav este încoronat rege, iar scurta sa domnie este marcată de conflicte externe: mai întâi o campanie îndelungată în Polonia, apoi o dispută cu Danemarca. Conflictul cu Danemarca a rezultat în cea mai considerabilă expansiune teritorială a Suediei.
Succesorul lui Carol al X-lea Gustav, Carol al XI-lea devine rege la 18 ani, după ce statul fusese condus pe o perioadă de 13 ani de un guvern regent care i-a lăsat moștenire un stat cu o armată nepregătită și slăbită. Carol devine monarh absolut în 1680 și este succedat de către fiul său, Carol al XII-lea. Acesta se dovedește a fi un comandant militar extrem de capabil care reușește să învingă armate mult mai mari. Cea mai mare victorie a sa a avut loc la Narva, împotriva rușilor, la vârsta de doar 18 ani. Carol suferă însă o înfrângere catastrofică la Poltava. După ce a petrecut o perioadă în exil, acesta este ucis în timpul unei campanii de invazie a Norvegiei. Cu moartea lui Carol al XII-lea, Suedia își pierde statutul de imperiu.
Din secolul al XVIII-lea până în prezent
Ulrica Eleonora, sora lui Carol al XII-lea, a moștenit tronul, dar a fost obligată să semneze Actul de Guvernare din 1719, act care semna sfârșitul monarhiei absolute și care punea în prim plan Parlamentul, cu un rol redus al monarhului (care era conducător doar cu numele). Regina abdică după doar un an de domnie în favoarea soțului său, Frederic I al Suediei. Acesta nu era interesat de problemele statului și semnează în 1720 un nou Act de Guvernare aproape identic cu precedentul.
Actul de Guvernare din 1720 a fost înlocuit mai târziu de Actul de Guvernare din 1772 instituit de regele Gustav al III-lea. Pe 17 septembrie 1809, Suedia a fost obligată să cedeze Finlanda Rusiei. Regele Gustav al IV-lea si descendenții săi au fost destituiți printr-o lovitură de stat orchestrată de ofițerii nemulțumiți ai armatei. Unchiul fostului rege a fost ales rege aproape pe loc, devenind regele Carol al XIII-lea. Actul de Guvernare din 1809 a pus capăt absolutismului regal printr-o împărțire a puterii între Parlament (principală) și Rege (secundară). Regele era învestit cu putere executivă când acționa prin intermediul Consiliului de Stat.
Casa de Bernadotte, actuala dinastie regală suedeză, a fost înființată în septembrie 1810 când Parlamentul (Riksdag) l-a ales pe Mareșalul francez și prințul de Pontecorvo Jean-Baptiste Bernadotte ca prinț moștenitor. Această numire a avut loc deoarece regele Carol al XIII-lea nu avea nici un moștenitor legitim, iar prințul moștenitor precedent, ales în ianuarie 1810, murise în mod surprinzător din cauza unui accident vascular cerebral în timpul unui exercițiu militar.
Deși monarhii din Casa de Bernadotte care l-au succedat pe Carol al XIV-lea Ioan în secolul al 19-lea au încercat să protejeze puterea și privilegiile pe care încă le mai aveau, curentul de opinie s-a întors în mod progresiv împotriva monarhiei personale (personlig kungamakt în suedeză) odată cu creșterea influenței liberalilor și a social-democraților și odată cu expansiunea francizeiLarsson & Bäck: pp. 66-67..
Când regele Gustaf al V-lea a declarat în mod public că se opune tăierilor din bugetul pentru apărare efectuate de Primul Ministru Karl Staaf și de cabinetul său cu puțin înainte de Primul război Mondial, această acțiune a regelui a fost catalogată drept o provocare deliberată a conservatorilor și reacționarilor împotriva normei sistemului parlamentar susținut de liberali și social-democrați, conducând la demisia lui Karl StaafLarsson & Bäck: pp. 67-68.. Gustaf al V-lea a numit un Guvern susținut de conservatori, condus de expertul juridic Hjalmar Hammarskjöld, care a rămas în funcție mai mult decât se aștepta datorită izbucnirii Primului Război Mondial (în care Suedia a rămas neutră)Larsson & Bäck: pp. 68-69.. Cu toate acestea, în anul Revoluției Ruse, tensiunile sociale continuă să crească astel încât în urma alegerilor generale din 1917, prezența liberalilor și a social-democraților în ambele camere ale Parlamentului este mult întărită și un Guvern conservator nu mai reprezintă o opțiune ușor de protejat . Influența politică a regelui a fost redusă în mod considerabil odată cu formarea unei coaliții guvernamentale formată din liberali și social-democrați în 1917, creând un precedent constituțional care va rămâne în vigoare până în 1975 Larsson & Bäck: pp. 66-69.Lewin: pp. 112-115..
Regele Gustaf al V-lea a încercat să intervină în procesul politic în timpul celui de-al doilea război mondial, amenințând cu abdicareaLarsson & Bäck: p. 72.. Regele Gustaf al VI-lea Adolf îl succedează pe tatăl său în 1950 și este considerat în general ca un monarh constituțional care s-a ținut departe de problemele politice și de controverse. În 1954, o comisie regală se ocupa de problema unei reforme constituționale. Pe de-o parte Actul de Guvernare din 1809 ar fi putut fi adaptat la realitatea politică a vremii, pe altă parte, un nou Act ar fi putut fi scris. În cele din urmă, cea de-a doua soluție a fost adoptatăTorbjörn Bergman (1999). "Trade-offs in Swedish Constitutional design: The Monarchy Under Challenge". In Wolfgang C. Müller and Kaare Strøm, eds., Policy? Office?, or Votes? How Political Parties Make Hard Choices. Cambridge University Press. ISBN 0-521-63723-6. . Viitorul rol al monarhiei a fost stabilit în 1971 printr-un compromis politic între reprezentanți ale celor patru partide din Parlament (Social-democrați, Partidul moderat, liberali și Partidul de centru, adică toate partidele în afară de cel comunist). Acest compromis hotăra ca monarhia să rămână în mare parte ca înainte, dar să dețină doar o funcție simbolică, fără nicio putere politică. Un vot dublu al Parlamentului, care a avut loc în 1973 și 1974, a instituit un nou Act de Guvernare. Funcțiile și îndatoririle monarhului, așa cum sunt specificate în noul Act constituțional din 1974, includ o poziție de conducere a consiliului special de cabinet care se ține de fiecare dată când are loc o schimbare de Guvern, însă monarhul nu deține nici o putere executivă în ceea ce privește guvernarea statului.
Rolul constituțional și oficial