Eugen Dorcescu (pseudonimul lui Eugeniu Berca; ) este un poet, prozator, eseist și critic literar român.

Biografie S-a născut în 1942 la Târgu Jiu în familia învățătorilor Eugeniu și Alexandra Berca (n. Dorcescu), primind la naștere numele Eugeniu Berca, identic cu al tatălui său.Mircea Zaciu ș.a., Dicționarul scriitorilor români, vol. 2 (D–L), 1998, p. 125.Aurel Sasu, Dicționar biografic al literaturii române, vol. I (A–L), 2004, p. 508.Mirela-Ioana Borchin (coord.), Despre Eugen Dorcescu : volum omagial 75, 2017, p. 9. A efectuat studii medii la Târgu Jiu și apoi la Liceul „Frații Buzești” din Craiova, absolvindu-le în 1961. S-a înscris apoi la Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara, unde a urmat specializarea limba și literatura română (1961–1966), și a obținut licența în filologie în anul 1966. A obținut în 1975 titlul de doctor în filologie cu teza Structura metaforei în poezia română modernă, susținută la Universitatea din Timișoara.Aurel Sasu, Dicționar biografic al literaturii române, vol. I (A–L), 2004, pp. 508–509.

După absolvirea facultății a fost angajat la Institutul de Cercetări Socio-Umane „Titu Maiorescu” al Academiei Române – Filiala Timișoara (1966–1984), unde a fost cercetător, cercetător științific și cercetător științific principal.Aurel Sasu, Dicționar biografic al literaturii române, vol. I (A–L), 2004, p. 509.Eugen Simion (coord.), Dicționarul general al literaturii române, vol. 2 (C–D), Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004, p. 721. A lucrat apoi ca redactor (1985), redactor-șef (1985–1989) și director (1990) al Editurii Facla din Timișoara. După ce a demisionat de la Editura Facla, a fost redactor la Editura de Vest (1991–1995) și apoi redactor-șef la Editura Amarcord.

A fost căsătorit cu Olimpia Berca (1933–2014), stilistician, istoric și critic literar.Constantin Stancu, Abisul de lângă noi sau o călătorie inițiatică alături de Eugen Dorcescu, Editura online Costyabc, Hatzegworld, 2010, p. 8. S-a recăsătorit apoi la 18 august 2017 cu prozatoarea și eseista Mirela-Ioana Borchin (n. 1966).

Eugen Dorcescu este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara (din 1976).

Începând din 21 martie 2023 Eugen Dorcescu este membru corespondent (Académico Correspondiente) al Academiei Hispanoamericane „Buenas Letras” din Madrid (https://ziarultimisoara.ro/cultura/10017-recunoastere-internationala-pentru-scriitorul-eugen-dorcescu).

Activitatea literară Eugen Berca s-a făcut cunoscut în lumea literară sub pseudonimul Eugen Dorcescu, sub care și-a publicat scrierile. A debutat în 1969 cu un fragment de proză în ziarul Viitorul din Turnu Severin (1969), colaborând apoi cu versuri și proză în revistele literare Luceafărul, Viața Românească, Familia, Amfiteatru, Steaua, Orizont etc.

Primele versuri au fost publicate în presa literară în 1970 și au fost urmate de câteva volume de versuri: Pax magna (1972), Desen în galben (1978), Arhitectura visului (1982), Culegătorul de alge (1985), Epistole (1990), Cronică (1993), Abaddon (1995), Exodul (2001), Omul de cenușă (2002), Elegii (2003) și altele. Criticul Laurențiu Ulici afirma că poetul Eugen Dorcescu a evoluat de la rigoarea constructivă clasicistă proprie parnasianismului către o construcție cu accente ermetice de tip barbian și mai departe către o creație lirică reflexivă și expresionistă ce urmărește căutarea interiorității și descoperirea sensibilității,Laurențiu Ulici, Literatura română contemporană: Promoția 70, Editura Eminescu, București, 1995, p. 194. după cum au remarcat și alți critici.

Poezia lui Dorcescu are o prozodie riguroasă și muzicalitate, abundă în metafore și degajă impresia unei contemplări reci, impersonale. Primele două volume conțin în principal poeme de două catrene, care dovedesc economie verbală și abstractizare și evită sugestia producerii unor evenimente lăuntrice. Solemnitatea și muzicalitatea versurilor și absența variației metrice apropie discursul poetic de retorica ritualică, diluând emoția lirică. Aspectul teoretic al poeziilor creează o aparență de „calofilie rece și de plutire în abstract ale dicțiunii” și împiedică, potrivit lui Laurențiu Ulici, o receptarea adecvată a creației lirice a lui Eugen Dorcescu. În opinia criticului Ioan Buduca, poezia lui Eugen Dorcescu „nu ilustrează o identitate lirică inconfundabilă, ci mai degrabă un moment al stabilizării liricii noastre la începutul deceniului al optulea”. Autorul cultivă un stil poetic multiepigonic și impersonal, dovedind o „îndemânare lirică” în asimilarea retoricii poetice.Mircea Zaciu ș.a., Dicționarul scriitorilor români, vol. 2 (D–L), 1998, pp. 125–126.

Volumele de versuri publicate mai târziu: Cronică (1993), Abaddon (1995) și Exodul (2001) exprimă frământările unui suflet sensibil alienat într-o lume despiritualizată, constituind „cărți ale infernului personal”. Autorul se înscrie pe linia poeților mistici și încearcă să obțină izbăvirea existențială prin captarea mesajului transcendent și convertirea lui într-un cântec. Alte volume de versuri conțin transpuneri în versuri a textelor scripturistice sacre: Psalmii în versuri (1993), Ecclesiastul în versuri (1997), Pildele în versuri (1998), care sunt incluse, împreună cu „Rugăciunea regelui Manase”, în antologia Biblice (2003). Aceste aspirații către spiritualitate consolidează vocația de poet metafizic a lui Eugen Dorcescu.

Într-un interviu din 2001, Virgil Nemoianu se întreba: „... câtă lume își dă seama că Eugen Dorcescu e unul din marii noștri poeți contemporani...?” („Adevărul literar și artistic”, nr. 565/ 2 mai 2001). În 2007, același Virgil Nemoianu afirma: „Cu riscul repetiției spun că Dorcescu trebuie socotit drept unul din cei  mai însemnați și mai valoroși poeți actuali ai literaturii române, de fapt unul  din relativ puținii poeți adevărați care funcționează în ultimele două decenii la Dunăre și Carpați”. (Prefață la volumul de poezie al lui Eugen Dorcescu În Piața Centrală, Editura Marineasa, Timișoara, 2007, p.5-6).

O caracterizare succintă a poeziei lui Eugen Dorcescu a fost efectuată de hermeneutul spaniol Andrés Sánchez Robayna: „Marea tradiție a poeziei române, de la Mihai Eminescu până la Tudor Arghezi, se vede asumată în fiecare vers al lui Dorcescu, sublimată în fiecare din cuvintele sale, și se leagă cu unele dintre marile preocupări care, de la Mallarmé până la Luzi sau Bonnefoy, determină limbajul și lumea celei mai vii poezii europene a modernității. Nu va fi inutil să se atragă atenția asupra lui Dorcescu ca poet european… Fiindcă important este că, în creația lui, sunt puse unele din cheile cele mai adânci ale modernității poetice…”Andrés Sánchez Robayna, „Eugen Dorcescu, între esență și existență”, în revista Orizont, nr. 3, 2012, p. 10. Iată și opinia unui alt scriitor spaniol, poetul, prozatorul și eseistul Luis León Barreto: „Pentru o parte a criticii naționale și pentru critica internațională, [Eugen Dorcescu] este cel mai important poet în viață din România”.Luis León Barreto, „Eugen Dorcescu, cel mai mare poet român în viață”, în ziarul „Timișoara”, anul XXXI, nr. 25 , 10 iulie 2020, p. 8.; reprodus în revista Armonii Culturale, Adjud, 17 iulie 2020.

Criticul Zenovie Cârlugea sintetizează astfel profilul poetului: „Poet de «înaltă linie», ca să ne exprimăm după clasificarea lui Blaga, dar nu al unei goale transcendențe, ci al idealității încununate de o filosofie a mântuirii creștine, deci un demers spiritual-ideatic în perspectivă soteriologică, Eugen Dorcescu este unul dintre puținii noștri scriitori de azi care, dezavuând experimentalismele și ingineriile filologice postmoderniste de tot soiul, de oriunde ar veni ele, a rămas credincios Poeziei și marelui drum împărătesc al acesteia...”.Zenovie Cârlugea, „Eugen Dorcescu: Îngerul adâncului (Editura Mirton, Timi¿oara, 2020, 538 p.)”, în Portal – Măiastra, trimestrial de culturå de culturå editat de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj, cu sprijinul Consiliului Județean Gorj, anul XVI, nr. 3–4 [64–65], 2020, pp. 72–76.

Volumul Metafora poetică (1975), o adaptare a tezei de doctorat, este un studiu critic care încearcă lămurirea structurilor metaforei; criticii consideră că are „utilitatea practică a unui ghid de stilistică”, cu toate că este parțial sufocat de teorie și excesiv de abstract.Mircea Zaciu ș.a., Dicționarul scriitorilor români, vol. 2 (D–L), 1998, p. 126. Mai apreciat a fost volumul Embleme ale realității (1978), în care autorul a realizat câteva portrete ale unor poeți contemporani. Alte cărți sunt adresate în special copiilor precum Dodoacă și Biciușcă (1986), Castelul de calcar (1988) și Căsuța fermecată (1989).

Eugen Dorcescu a contribuit la realizarea unei ediții critice a Gramaticii românești a lui Diaconovici-Loga (1973) și a colaborat, de asemenea, la Noul atlas lingvistic pe regiuni (1980) și la Dicționar de epitete al limbii române (1985). A efectuat traduceri din limbile franceză și spaniolă ale operelor lui Pierre Loti, Coriolano González Montañez, Rosa Lentini, Jaime Siles și Andrés Sánchez Robayna și a tradus poezii ale lui Lamartine, Leconte de Lisle, Charles Baudelaire, Fernando Sabido Sánchez și Maria Cinta Montagut etc., care au apărut în diferite reviste.Mirela-Ioana Borchin (coord.), Despre Eugen Dorcescu : volum omagial 75, 2017, p. 14.

Premii Activitatea literară a lui Eugen Dorcescu a fost recunoscută prin decernarea mai multor premii și onoruri, printre care: Premiul pentru poezie al Asociației Scriitorilor din Timișoara, acordat în 1983, pentru volumul Arhitectura visului (1982);Mirela-Ioana Borchin (coord.), Despre Eugen Dorcescu : volum omagial 75, 2017, p. 15. Premiul pentru poezie al Filialei din Timișoara a Uniunii Scriitorilor, acordat în 1994, pentru volumele Psalmii în versuri (1993) și Cronică (1993);Mirela-Ioana Borchin (coord.), Despre Eugen Dorcescu : volum omagial 75, 2017, p. 16. Premiul pentru eseu al Filialei din Timișoara a Uniunii Scriitorilor, acordat în 2001, pentru volumul Scrisori la un prieten (2000); Diploma de Excelență pentru întreaga activitate literară, acordată de Filiala din Timișoara a Uniunii Scriitorilor, 2006; Premiul literar „Nikolaus Berwanger” pe anul 2006, pentru întreaga creație poetică, decernat de Filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor; Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, acordat în 2010, pentru volumul drumul spre tenerife (2009); Premiul „Opera Omnia”, pentru întreaga creație literară, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, 2012; Titlul de Cetățean de Onoare al Timișoarei, decernat la 1 august 2014; Marele Premiu „Sfântul Gheorghe” la Festivalul internațional de poezie „Drumuri de spice”, Uzdin, Serbia, 2017.

Opera literară Pax magna, versuri, Editura Cartea Românească, București, 1972; Metafora poetică, teorie literară, Editura Cartea Românească, București, 1975; Desen în galben, versuri, Editura Facla, Timișoara, 1978; Embleme ale realității, eseuri, Editura Cartea Românească, București, 1978; Arhitectura visului, versuri, Editura Facla, Timișoara, 1982; Culegătorul de alge, versuri, Editura Facla, Timișoara, 1985; Dodoacă și Biciușcă, proză fantastică, Editura Facla, Timișoara, 1986; Castelul de calcar, proză fantastică, Editura Ion Creangă, București, 1988; Căsuța fermecată, povestiri pentru copii, Editura Junimea, Iași, 1989; Epistole, versuri, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990; Cărarea din insulă, proză fantastică, Editura Excelsior, Timișoara, 1991; Psalmii în versuri, Editura Excelsior, Timișoara, 1993 (ed. a II-a revăzută și adăugită, Editura Marineasa, Timișoara, 1997); Cronică, versuri, textul de pe coperta a IV-a G. I. Tohăneanu, Editura de Vest, Timișoara, 1993; Piticul arămiu, povestiri, Editura de Vest, Timișoara, 1995; Abaddon, versuri, Editura Amarcord, Timișoara, 1995; Ecclesiastul în versuri, Editura Marineasa, Timișoara, 1997;