Carmine Crocco, numit și Donatello sau Donatelli, () a fost un jefuitor italian, printre cei mai cunoscuți și reprezentanți din perioada unificării Italiei. Era șeful necontestat al bandelor Vulturului, chiar daca acționau sub controlul său și unele bande din Irpinia si Capitanata.
În câțiva ani, din muncitor umil devine comandantul unei armate de două mii de oameni, iar armata sa a făcut din Basilicata centrul revoltei împotriva dinastiei Savoia4. La început a fost un militar pentru Bourbon, dezertează și se ascunde. După aceea luptă alături de Giuseppe Garibaldi, apoi cu rezistența bourbonică, iar la urmă pentru el însuși, ieșind în evidență față de alți jefuitori din acea vreme datorită unei tactici de război clară și ordinată și acțiuni de gherilă imprevizibile, calitați ce au fost îmbunătățite chiar de militarii dinastiei Savoia. 5
Având 1,75 m, dotat de un fizic robust și o inteligență ieșită din comun6, a fost unul din cei mai temuți și căutați haiduci al perioadei post-unificare, câstigand porecle pregum „Generalul Jefuitorilor”7, „Generalissimo”8, „Napoleon al Jefuitorilor”9, iar capturarea sa avea o recompensă de 20.000 lire. 10
A fost arestat, condamnat la moarte, iar apoi la închisoare pe viață în închisoarea din Portoferraio. În timpul detenției, și-a scris amintirile, ce au înconjurat regatul și au devenit subiect de discuție pentru sociologi și lingviști.11 Deși o parte a istoriografiei secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea l-a considerat mai mult un hoț și un asasin12, începând cu a doua jumătate a secolului XX a început sa fie reevaluat ca un erou popular, mai ales de unii autori ai tezei revizioniste,13 chiar dacă rămâne până astăzi o persoană controversată.
Biografie Copilăria Se naște la Rionero in Vulture, în acea perioadă oraș al Regatului celor Două Sicilii ce avea aproximativ 10000 de locuitori. Contrar părerilor unor numeroase surse bibliografice, certificatul de naștere din arhiva Stăarii Civile din Rionero atestă că numele său era Crocco.14 Potrivit unui manuscris de Gennaro Fortunato, unchi al meridionalistului Giustino, porecla Donatello (sau Donatelli) aparținea bunicului său din partea tatălui, Donato Crocco.15
Tatăl său Francesco era păstor la familia nobilă Don Nicola Santangelo din Venosa, iar mama sa, Maria Gerarda Santomauro,16 era o casnică ce cultiva un mic câmp în Rionero. Despre primele perioade ale vieții lui aflăm din amintirile lui. Al doilea copil din cinci copii (trei frați: Donato, Antonio și Marco; o soră: Rosina), a avut o copilărie liniștită, chiar dacă condițiile familiale au fost sărace și lucrau din greu pentru a trăi. Crește cu poveștile unchiului său Martino, fost sergent major al artileriei napoleoniene care a pierdut piciorul stâng din cauza unei ghiulele în asediul din Zaragoza (în timpul Războiului Spaniol de Independență) și de la care a învățat sa citească și să scrie.
În 1836, încă copilo, în timpul unei dimineți de aprilie, vede intrând în casa sa un ogar care atacă un iepure, l-a tras afară și l-a rupt. Fratele său Donato omorî câinele cu o bâtă. Din nefericire pentru el, câinele aparținea unui moșier de acolo, un anumit Don Vincenzo, care, găsind animalul mort lângă casa lui Crocco, lovipe Donato cu un bici.
Mama, însărcinată în luna a cincea, s-a interpus între moșier și fiul ei, primind de la agresor o lovitură puternică în burtă ce a constrânso la o lungă convalescentă la pat și, pentru a putea rămâne în viață, a fost obligată să avorteze. După câteva zile moșierul se prezentă la un judecător și acuză tatăl, care, aflând ce s-a întâmplat, ar fi încercat să-l omoare cu o armă de foc. Polițiștii s-au dus imediat la Venosa și l-au dus pe Francesco în închisoarea din Potenza. S-a descoperit de abia după doi ani și jumătate că nu a fost tatăl său cel care a încercat să-l omoare, ci un bătrân din oraș, care recunoaște fapta pe patul de moarte.17 Mama, încă îndurerată de pierderea unui copil nenăscut, intră în depresie după condamnarea soțului și e închisă într-un spital de nebuni. Pentru a putea întreține familia, copiii au fost încredințați unor rude, iar puținele lor posesiuni au fost vândute.
Adolescența Având tatăl în pușcărie și mama cu grave probleme de sănătate, tânărul Crocco, împreună cu fratele său Donato, au mers să lucreze ca păstori în Puglia; din când în când se întoarce în orașul natal, dar mama sa , din ce în ce mai mult afectată de probleme psihice, nu-l mai recunoște și moare nu după mult timp în spitalul de nebuni. În 1845, la vârsta de cincisprezece ani, salvează viața unui nobil din zonă, Don Giovanni Aquilecchia din Atella, care încerca să traverseze Ofantul înot. Drept recompensă Aquilecchia îi oferă 50 de ducați lui Crocco, care îi folosește pentru a se întoarce în Rionero după perioada de lucru în Puglia; și își scoate tatăl din închisoare cu ajutorul cumnatului său Don Pietro Ginistrelli, un om important și influent.
Întors acasă, tatăl său era bătrân si bolnav; Crocco a trebuit să-și asume rolul de a menține familia, începând să lucreze ca țăran la ferma lui Don Biagio Lovaglio. Într-o dimineață din mai 1847, îl cunoaște pe Don Ferdinando, fiul domnului Vincenzo, cel care agresă familia sa. Don Ferdinando pare diferit față de tatăl său și se purtă frumos cu el, fiind abătut de răul făcut de tatăl său familiei lui Crocco.
A oferit tânărului Crocco un loc de muncă ca director a unei ferme, însă el a preferat să ia cu chirie trei movile de pământ, cu care spera să câștige 200 scuți care i-ar fi permis sa evite serviciul militar. 18 (sub Regatul celor Două Sicilii putea fi evitat în urma plății unei sume vistieriei statului). Don Ferdinando a promis că va contribui la suma necesară când va fi chemat, dar acordul a fost dejucat când moșierul s-a unit revoluționarilor napolitani și a fost ucis de soldații elvețieni la Napoli în 15 mai 1848. 19
Astfel Crocco s-a înrolat în armata lui Ferdinand al II-lea, în primul regiment al artileriei, întâi în garnizoana din Palermo iar apoi din Gaeta cu gradul de caporal. Experiența militară a durat aproximativ patru ani și Crocco dezertă după ce a ucis un tovarăș de arme într-un duel rustic; circumstanțele nu sunt clare, se crede din cauza unei rivalități în dragoste 20 sau pentru că a fost acuzat greșit de furt de către victimă.21 Totuși, serviciul militar a fost una din experiențele ce vor forma organizarea și strategia lui de război. 22
Fuga Cu plecarea sa, rolul de a menține familia a căzut asupra sorei lui, Rosina care încă nu împlinise optsprezece ani. Rosina, rămasă acasă să lucreze , a primit propuneri continue din partea unui bărbat îndrăgostit de ea, Don Peppino Carli. Tânăra, dezinteresată, îl tratează cu indiferență, iar el, nesuportând refuzurile continue, a început să o defăimeze; iar apoi a angajat o prostituată ca să o abordeze. Rosina șocată taie cu o lamă fața prostituatei și fuge la rude pentru a cere ajutor și protecție. 23 Crocco află ce s-a întâmplat și , nervos, vrea să-i apere onoarea.
Știind obiceiurile Donului Peppino , care frecventa des seara o asociație de jocuri de noroc, așteptă în fața casei întoarcerea moșierului. Când acesta ajunge acasă îi cere explicații în legătură cu comportamentul său față de sora lui, numindu-l „ticălos”. Don Peppino nu toleră adjectivul și îl lovește cu biciul peste față. Prins de mânie, Crocco scoate un cuțit și îl omoară. 24 După ce a comis crima a fost constrâns să fugă și să abandoneze serviciul militar, gasind refugiu în pădurea din Forenza, loc în care era ușor să găsești persoane cu probleme judiciare.
Suspectând că jefuitorul, cu povestea delictului din onoare, ar fi vrut să găsească o justificare morală a vieții sale de răufăcător, căpitanul Eugenio Massa, care colaboră la realizarea autobiografiei lui Crocco, a condus cercetări amănunțite patruzeci de ani mai târziu. Cu ajutorul medicului Basilide Del Zio, Massa reușește să demonstreze că în Rionero, în anii '50 al secolului al XIX-lea, n-a avut loc nici o crimă în circumstanțele descrise de Crocco.25 În biografia jefuitorului, Basilide Del Zio confirmă versiunea lui Massa, susținând că povestea lui Crocco e neîntemeiată. 26 Cu toate acestea, povestea crimei din onoare a fost luată în serios, conform istoricului Ettore Cinnella pentru că pentru mult timp a fost întocmită pe tipăriri succesive a autobiografiei lui Crocco, fără notele și simțul critic al lui Massa din prima ediție. În această perioadă Crocco a început să aibă primele legături cu alți răufăcători, constituind o bandă armată ce trăia din jafuri și hoții. A fost arestat și închis în detențiune grea în Brindisi în data de 13 octombrie 1855, primind o condamnare la 19 ani de închisoare. În 13 decembrie 1859 reușește să evadeze, ascunzându-se în pădurile din Monticchio și Lagopesole.
Mișcări liberale După ce a evadat din închisoare, Crocco află că Camillo Boldoni, membru al comitatului insurecțional lucan, ar fi grațiat soldații dezertori dacă ar susține campania militară al lui Giuseppe Garibaldiîmpotriva Casei de Bourbon (Expediția celor O Mie), pentru a unifica Italia. Crocco, sperând într-o amnistie pentru crimele sale, aderează la mișcările liberale din 1860 și se unește insurgenților lucani și armatei garibaldine (17 august 1860)27 urmându-l pe Garibaldi până la intrarea în Napoli.
Se luptă ca plutonier în Santa Maria Capua Verde 27, iar apoi în celebra bătălie din Volturno. 28 Conform mărturiilor revoluționarilor acelui timp, Crocco și-a îndeplinit sarcinile cu zel și atașament față de mișcarea națională. 29 Se întoarse acasă victorios și, convins că va obține ce îi fusese promis, se duce în Potenza la judecătorul Giacinto Albini, care îl asigură că amnistia îi va fi acordată. De fapt lucrurile au decurs în direcția opusă: Crocco nu a fost grațiat și a fost emis un mandat de arestare. 17
Condamna sa a fost agravată din cauza răpirii lui Michele Anastasia, căpitan al Gărzii Naționale din Ripacandida, cu ajutorul lui Vincenzo Mastronardi care a avut loc înainte de mișcările unificării din august. Crocco a încercat să fugă, însă este prins la Cerignola și închis din nou.
Pregătirile reacționarilor Între timp poporul lucan, lovit de sărăcie și de creșterea prețurilor neobținând nici un beneficiu prin schimbarea politică, în timp ce clasa burgheză (înainte loială Casei de Bourbon) și-a conservat privilegiile după ce au susținut unificarea a început o revoltă împotriva noului Stat italian.31 Au contribuit la creșterea nemulțumirii oamenilor de rând și lipsa redistribuirii pământului (care a rămas în posesia baronilor), povara taxelor, serviciul militar obligatoriu, împușcarea celor ce refuzau serviciul militar (de multe ori doar suspecți) fără posibilitatea de a se justifica 32 și un regim al poliției ce pedepsea chiar și opiniile persoanelor ( o femeie din Melfi, Maria Teresa Capogrossi, în timp ce spăla hainele cu alte spălătorese a fost arestată pentru că l-a lăudat pe Francesco II defăimând noul guvern.)33 În multe centre din provincie s-au iscat rebeliuni țărănești pentru a cere subdivizia proprietății de stat, dar au fost reprimate și catalogate de către Guvernul Prodictatorial Lucan drept "reacționari și antiliberali".34
Membrii comitetelor filobourbonice, cu scopul de a restabili vechiul regim exploatând furia poporului, au căutat o persoană capabilă să conducă revolta. Crocco, deținut în închisoarea din Cerignola, a fost ajutat să evadeze înainte de a fi transferat în detențiune grea în Brindisi de către o familie importantă , Fortunato, rude cu meridionalistul Giustino. 35 Iritat de promisiunile încălcate ale liberalilor a devenit șeful insurecției legitimiste împotriva Statului italian unificat, fiind ajutat cu oameni, bani și arme. Crocco, deși nu a fost un susținător al Casei de Bourbon, era dispus să facă orice pentru a-și răscumpăra trecutul.36. A decis să treacă de partea lui Francesco II, ultimul rege al Regatului celor Două Sicilii, de la care era "sigur că va obține glorie și câștiguri". 37