thumb|Harta principalelor drumuri romane sub Hadrian (pe la anul 125). thumb| Via Appia, aproape de Roma. thumb|Bornă miliară, cu numele împăratului Septimiu Sever, la Sankt Margarethen im Lungau, Austria. Drumurile romane sunt căi de comunicație ale rețelei rutiere create de romani. Deoarece erau cel mai adesea construite în linie dreaptă, ele permiteau parcurgerea mai rapidă a distanțelor decât pe vechile drumuri sinuoase din Imperiul Roman, pornind de la Roma.

Rol funcțional Drumurile legau între ele cetățile din toate punctele Italiei, apoi ale Imperiului, cu centrele de decizie politice sau economice. Ele permiteau deplasările ușor practicabile pentru epocă, ale trupelor sau negustorilor și curierilor.

Marea interconectare oferită de drumurile romane a condus la crearea dictonului popular: „Toate drumurile duc la Roma” (cu sensul: „Există mai multe mijloace pentru a atinge un anumit scop”)Le Petit Larousse, 2008, cunoscut în toate culturile europene.

Rețeaua de drumuri a permis expansiunea economică a Imperiului, apoi, în perioada de decădere a acestuia, a ușurat marile invazii.

Primele drumuri strategice thumb|left|400px|Un exemplu de drum pavat via munita la Pompeii. (1). Sol nivelat, și eventual tasat.(2). Statumen: pietriș.(3). Audits: moloane lipite cu ciment roman(4). Nucleus : rămășițe de olărie lipite cu ciment fin(5). Dorsum: blocuri poligonale de silex, sau blocuri rectangulare de tuf vulcanic sau de alte pietre din împrejurimi, formând suprafața drumului. Forma eliptică permitea să se evite ca apa de ploaie să stagneze pe mijlocul drumului. Dedesubtul blocurilor era uneori crestate în mod voit, ceea ce permitea o mai bună ținută pe nucleus.(6). Crepido: trotuar sau drum pentru pietoni.(7). Bordură.

Până în anii 400 î.Hr., romanii utilizau poteci pentru deplasarea de la Roma spre cetățile din apropiere. Raidul galilor din 390 î.Hr., conduși de Brennus, care s-a dovedit dezastruos pentru romani, a scos în evidență ineficacitatea sistemului defensiv al Romei, datorată îndeosebi încetinelii cu care puteau înainta trupele romane pe drumurile din epocă.

Necesitatea unei mai bune apărări, îmbinată cu voința de expansiune și de hegemonie asupra întregii Italii, a condus Republica Romană, încă fragilă și amenințată din exterior, să creeze o rețea de drumuri pietruite solide și locuri de popas, mai bine adaptată nevoilor sale. Aceste axe au permis o circulație mai rapidă și mai ușoară a bunurilor, dar și mișcarea promptă a trupelor.

Primul drum a fost creat în 312 î.Hr. de Appius Claudius Caecus pentru a lega Roma de Capua: este vorba despre Via Appia, drumul Appian. La sfârșitul Republicii Romane, teritoriul Peninsulei Italice era prevăzut cu aceste mari axe, fiecare purtând numele unui Consul care o crease. Aceste drumuri nu erau pavate decât în mod excepțional: în interiorul orașelor și al vecinătăților lor (exceptată fiind Via Appia, care a fost, în mod progresiv, pavată pe întregul său parcurs). În alte părți, nisipul și pietrișul erau prelevate în cariere deschise în apropiere. Se pare că pavelele erau acoperite cu pământ pentru atenuarea disconfortului.

Expansiunea rețelei, o unealtă comercială Pe măsura expansiunii Imperiului, administrația a adaptat aceeași schemă la noile provincii. Pe Columna lui Traian se găsesc reliefuri care ilustrează munca soldaților romani care deschid un drum prin pădurile din Dacia.

La apogeul său, rețeaua rutieră romană principală a atins astfel circa de kilometri. Negustorii romani au văzut foarte repede importanța unor astfel de axe rutiere. Spre deosebire de alte civilizații mediteraneene care își fondaseră dezvoltarea comercială aproape în totalitate pornind de la porturi, romanii au folosit rețeaua de drumuri în paralel cu flota lor comercială. Acest lucru a favorizat schimburile cu interiorul continentului și a fost la originea expaniunii lor comerciale fulgerătoare. Regiuni întregi s-au specializat și au făcut comerț între ele (vinuri și ulei din Hispania, cereale din Numidia, olărie și produse de carne afumată sau sărată din Galia, de exemplu).

Apogeul rețelei rutiere sau sfârșitul Imperiului Începând din secolul al III-lea, lumea romană, deși la adăpostul limesurilor, cu frontierele întărite, a fost, puțin câte puțin, năpădită de popoare venind din răsărit: este începutul marilor invazii. Ostrogoții, hunii, vizigoții s-au succedat pe o rețea rutieră de o calitate excepțională. Acest lucru a permis, prin urmare, accelerarea avansării acestor grupuri de oameni. Drumul roman, care a fost una din cheile expansiunii Imperiului, a devenit una din cele ale căderii sale.

Construirea drumurilor romane Se crede că romanii au moștenit arta de a construi drumuri de la etrusci, iar metoda de construire s-a îmbunătățit luând idei de la alte culturi.

Elaborarea traseului thumb|right|Groma experimentală După ce decizia de construcție a fost luată, delimitarea traseului a fost apoi încredințată topografilor (în , în română: „măsurători de pământ”.G. Guțu, Dicționar latin - român sau mensores, în română: „măsurători”). Acești topografi foloseau câteva instrumente dovedite: groma sau gruma (în română: „alidadă”), străbuna actualului echer al topografului, era folosită pentru a ajuta la trasarea unghiurilor drepte. Era compusă din patru ramuri și prevăzută cu fire cu plumb care permiteau trasarea liniilor perpendiculare pornind de la un punct central. chorobate era o riglă lungă de 20 de picioare (circa 6 m), rigidă pe picior și cu o canelură longitudinală conținând apă. Era folosită pentru calculul nivelului, permițând să se dea o pantă regulată în zonele în relief. dioptra (în română: „goniometru”)era un instrument compus dintr-un triunghi prevăzut cu un fir cu plumb. Servea la nivelarea drumului.

În general, drumurile romane se caracterizau printr-o mare rectitudine. Ele evitau la maximum zonele mlăștinoase și vecinătățile imediate ale cursurilor de apă. Când trebuiau să treacă peste cursuri de apă se foloseau vadurile sau podurile, de lemn sau de piatră, dintre care unele exemplare magnifice au rămas până în zilele noastre, fiind folosite și azi de rețelele de drumuri actuale. În zonele de relief, drumurile foloseau un traseu cu pante blânde, din motive de comoditate și de securitate. Numeroase trasee foloseau curbele de nivel. Drumurile se lărgeau în viraje pentru a se permite căruțelor să cotească mai ușor.

220px|thumb|Construcția unui drum roman, scenă pe o metopă aflată pe Columna lui Traian. Muzeul Național de Istorie a României După ce au fost făcute măsurătorile, topografii marcau traseul cu jaloane.

Pentru a termina pregătirile traseului se curăța terenul de buruieni, de copaci și de arbuști.

Șantierul drumului De la publicarea în 1622, a cărții lui Nicolas Bergier, Histoire des grands chemins de l'Empire romain,Titlul, în limba română: „Istoria marilor drumuri din Imperiul Roman”. în care a fost formulată, pentru prima dată, ipoteza unei construcții în trei straturi a drumurilor romane, idee care presupunea o schemă standard, aplicată peste tot, idea a fost reluată mereu de-a lungul secolelor, până în 1934, când arheologul Albert Grenier a demonstrat că această idee nu era decât un fruct al imaginației (după modelul cunoscut din scrierile latine al construcției podelelor și pavajelor caselor).Gérard Coulon, Les voies romaines en Gaule, pp.70-85.

În general, construcția progresa simultan în mai multe tronsoane independente, cu lungimi variabile. Acest lucru explică ușoarele schimbări de orientare, observate adesea.

Construirea drumurilor era încredințată, între alții, soldaților care își aflau o ocupație în timp de pace. Tronsoanele astfel realizate se aflau în apropierea taberelor militare. Alte tronsoane erau construite de sclavi, coloni proprietari riverani și de prizonieri.

Prin urmare, contrar ideii general admise, drumul roman nu îndeplinea un standard tip, ci mai degrabă existau tronsoane de o calitate mai bună sau mai puțin bună, mai bine sau mai puțin bine întreținute.

Amenajarea tronsoanelor de drum era diferită, potrivit cu topografia terenului.

Profilul final al drumului era bombat, permițându-se astfel scurgerea cu ușurință a apei de ploaie spre șanțurile de drenaj situate de fiecare parte a drumului. Aceste șanțuri serveau uneori drept sursă de materiale de întreținere.

Drumul fiind un privilegiu al trupelor, căruțelor și vehiculelor pentru transportul persoanelor, existau, adesea, căi paralele destinate pietonilor și călăreților.

Finanțarea construirii drumurilor romane Finanțarea construcției drumurilor a fost responsabilitatea guvernului, în timp ce întreținerea a fost în general delegată provinciei. Ofițerii care au avut sarcina de colectare a fondurilor pentru drumuri au fost „curatores viarum”. Au existat mai multe posibilități de colectare de fonduri. Se puteau primi bani de la cetățenii privați interesați de utilizarea drumului, sau din donații de la persoane publice, în timp ce cenzorii, care aveau autoritate asupra activității și moralei publice, trebuiau să finanțeze reparațiile cu banii lor. Desigur, în plus față de aceasta, au existat încasări de taxe.

Frumusețea și măreția drumurilor romane ne pot face să credem că tranzitul era liber, dar nu a fost așa. Taxele de trecere au abundat, în special pentru poduri, dar au fost, de asemenea, colectate taxe la porțile orașelor. Acest lucru a contribuit la creșterea semnificativă a costului transportului, agravat și de taxele de import și export.

Diferitele categorii de drumuri romane Scrierile lui Siculus Flacus, topograf roman (mensorLa plural: mensores.) din secolul I, ne oferă următoarea clasificare a drumurilor romane: Viae publicae (în română: „Drumuri publice”) Acestea sunt marile drumuri ale Imperiului, arterele principale ale rețelei rutiere, care legau marile orașe între ele. Aceste drumuri mai erau denumite și viae praetoriae (în română: „drumuri pretoriene”), viae militares (în română: „drumuri militare”) sau viae consulares (în română: „drumuri consulare”). Statul lua în sarcină finanțarea construirii lor, însă o contribuție era cerută și cetăților și proprietarilor domeniilor traversate de aceste drumuri, care trebuiau apoi să le asigure întreținerea.Th. Kissel, Road-Building as a munus publicum în P. Erdkamp dir., The Roman Army and the Economy, Amsterdam, 2002, p. 127-160 Drumurile purtau adesea numele persoanelor care au contribuit la proiectarea construirii lor (Agrippa pentru via Agrippa, Domitius Ahenobarbus pentru via Domitia).

În Italia, gestiunea era pusă sub supravegherea unui „curator viarum”, funcționar al statului. El da ordine de lucrări ale unui drum, de reparații ale acestuia.

Lărgimea medie a unei via publica era de 6 până la 12 metri.

Câteva exemple de drumuri publice: via Agrippa, de la Roma la Boulogne-sur-Mer; via Appia, de la Roma la Brundisium (azi Brindisi); via Domitia, din Italia în Spania prin Narbona (azi Narbonne); via Egnatia, de la Dyrrachium (azi Durrës) la Bizanț; via Pontica de la Troesmis și Histria, prin Mesembria la Bizanț.

Viae vicinales (în română: „Drumuri aflate în folosința vecinilor”) sau diverticulae Erau drumuri secundare care porneau din viae publicae, în diverticuli,În română: „răscruci”; la singular, în latină: diverticulum; Vd. G. Guțu, Dicționar latin - român. și permiteau legarea între ele a diferitelor vici (un „vicus” era un târg mare) din aceeași regiune. Evident, acestea constituiau majoritatea drumurilor romane.

Lărgimea medie a unei via vicinalis era de circa 4 metri.

Viae privatae (în română: „Drumuri private”) Viae privatae legau marile domenii, villae, cu viae vicinales și viae publicae. Erau private, rezervate doar folosirii proprietarului, care le finanța. Se aflau pe teritoriul proprietății.

Lărgimea medie a unei via privata era de 2,50 până la 4 metri.

Documente rutiere