Acordul de procentaj a fost un acord secret și informal între prim-ministrul britanic Winston Churchill și liderul sovietic Iosif Stalin în timpul celei de din octombrie 1944. Ea stabilea o posibilă divizare procentuală a controlului asupra țărilor din Europa de Est, împărțindu-le în sfere de influență. Este cunoscut și sub denumirea de documentul obraznic, o poreclă inventată de Churchill însuși din cauza preocupărilor sale cu privire la reacția americanilor la orice înțelegere un substrat atât de evident imperialist, deși, în realitate, președintele SUA Franklin Roosevelt a fost consultat tentativ și a acceptat acordul. Conținutul acordului a fost făcut public pentru prima dată de Churchill în 1953 în volumul final al sale. Ambasadorul SUA , care trebuia să-l reprezinte pe Roosevelt în aceste întâlniri, a fost exclus din această discuție.
Strategia mediteraneană a lui Churchill În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Winston Churchill a constatat, cu tristețe, că Regatul Unit își cheltuise practic toate rezervele de capital pentru război și devenise dependentă din punct de vedere economic de sprijinul american. El a recunoscut că Uniunea Sovietică va ajunge să fie mult mai puternică decât era înainte de război, în timp ce Regatul Unit va fi mai slab. De teamă că Statele Unite ar putea reveni la după război, lăsând Anglia să se confrunte singură cu Uniunea Sovietică dintr-o situație economică slăbită, el a căutat un acord preventiv cu Stalin care să stabilizeze lumea postbelică și să-i constrângă pe sovietici într-un mod favorabil intereselor britanice. În acest sens, Churchill s-a preocupat mai ales de asigurarea menținerii Mediteranei în sfera de influență britanică, arătând clar că nu dorea ca comuniștii să vină la putere în Italia, Grecia și Iugoslavia, deoarece credea că guvernele comuniste din acele țări vor permite Uniunii Sovietice să stabilească baze aeriene și navale pe teritoriul acestora, ceea ce ar fi amenințat transporturile britanice în Mediterana.
Canalul Suez și Marea Mediterană erau rute maritime cheie între Regatul Unit și coloniile sale din Asia, în special India, împreună cu Dominioanele Australia și Noua Zeelandă. El era și principala rută pe care o foloseau petrolierele pentru a transporta petrol din Orientul Mijlociu în Regatul Unit. Datorită Canalului Suez, Churchill și alți oficiali britanici intenționau să mențină Egiptul în sfera de influență britanică, continuând o care începuse în 1882, și pe care britanicii o preconizau a fi permanentă. Pentru Churchill, controlul britanic asupra canalului Suez impunea necesitatea controlului britanic asupra Mării Mediterane și asupra Mării Roșii. Pierderea controlului asupra oricăreia dintre acestea putea anula avantajul controlului asupra Canalului Suez. Astfel, pentru Churchill, era esențial să se asigure că țările de pe țărmul Mării Mediterane, precum Italia și Grecia, se aflau în sfera de influență britanică după război. Pe Churchill, în timpul războiului, l-a incomodat faptul că Italia, Grecia și Iugoslavia aveau partide comuniste foarte mari și în creștere, iar cei mai eficienți luptători de rezistență împotriva Axei erau, în acele țări, comuniștii.
Churchill a apreciat faptul că Uniunea Sovietică a dus în cea mai mare parte a războiului, cea mai grea parte a luptei împotriva Germaniei. În același timp, el a susținut o „strategie mediteraneană” anglo-americană de a lovi presupusul „pântece moale” al Axei și de a avansa în Europa de Est, și pentru a împiedica înaintarea Armatei Roșii spre vest, dar și pentru a câștiga războiul. „Strategia mediteraneană” a lui Churchill, pe care el o susținuse din motive mai mult politice decât militare, a provocat multă tensiune cu americanii, care preferau să lupte și să învingă Wehrmachtul în nord-vestul Europei. Politica britanică după iunie 1941 a fost de a sprijini Uniunea Sovietică, deoarece o înfrângere a sovieticilor ar fi permis majorității Wehrmachtului să ducă lupta în vest. În același timp, Churchill avea speranțe că războiul se va încheia cu Armata Roșie mai mult sau mai puțin limitată la granițele din 1941 ale Uniunii Sovietice, Aliații eliberând restul Europei. Împreună cu alți lideri britanici, Churchill credea că Regatul Unit nu își poate permite pierderi grele în lupta împotriva germanilor, iar faptul că Armata Roșie ducea greul luptei, provocând pierderi grele germanilor în timp ce suferea și ea pierderi și mai grele, era o sursă de discretă satisfacție pentru el.
„Strategia mediteraneană” a lui Churchill impunea aliaților să preia controlul asupra Africii de Nord și apoi să invadeze Italia, care, la rândul ei, avea să fie folosită ca bază pentru invadarea Balcanilor. Ea a fost descrisă de istoricul David Carlton ca o strategie bazată în mare parte pe ideologia anticomunistă a lui Churchill, deoarece el dorea să plaseze armatele aliate cât mai avansat posibil în Europa de Est pentru a bloca Armata Roșie să se desășoare spre vest. Carlton a remarcat și contradicția din marea strategie a lui Churchill, aceea că cerea Uniunii Sovietice să ducă cea mai mare parte a luptelor și să suporte cele mai mari pierderi, dar, în același timp, presupunea că Regatul Unit va putea interveni atunci când va fi momentul potrivit pentru a opri Armata Roșie să se deplaseze spre vest. Carlton a remarcat că Armata Roșie a dus cea mai mare parte a luptelor, ceea ce a permis însă Armatei Roșii să și cucerească cea mai mare parte a Europei de Est în 1944–45.
Europa de Est Ca un corolar al „strategiei mediteraneene”, Churchill a susținut planurile de federare postbelică a Austriei și Ungariei, ca o modalitate de a limita influența sovietică în Europa de Est, favorizând o pace generoasă cu maghiarii. Churchill a fost deosebit de reticent să declare război Ungariei și a făcut-o doar sub puternica presiune a sovieticilor. În 1942, guvernele în exil semnaseră tratate pentru o federație postbelică care ar fi reunit Iugoslavia și Grecia și o altă federație care să reunească Polonia și Cehoslovacia; Churchill avea speranțe că federația austro-ungară ar fi servit drept legătură pentru un super-stat est-european care să se întindă de la Marea Baltică până la Mediterana, și care să aducă mare parte din Europa de Est în sfera de influență occidentală.
Prim-ministrul ungar Miklós Kállay era convins încă de prin 1943 că puterile Axei aveau să piardă războiul, iar interesul său principal era să se asigure că Ungaria semnează un armistițiu cu Regatul Unit și Statele Unite înainte de sosirea Armatei Roșii în Ungaria. Pe tot parcursul anului 1943, diplomații maghiari din Turcia au avut contacte secrete cu diplomați britanici și americani, cărora le-au transmis că guvernul lor nu mai dorește să lupte cu Germania. La , la bordul unui iaht din Marea Marmara, aproape de Istanbul, ambasadorul britanic în Turcia, Sir a semnat un armistițiu secret cu diplomatul maghiar László Veress, conform căruia forțele ungare se vor preda forțelor britanice și americane în momentul în care acestea vor ajunge în Ungaria; armistițiul secret păstra o ambiguitate referitor la posibilitatea de a face același lucru dacă trupele sovietice ajung primele în Ungaria.
Deși Kállay a respins armistițiul când a aflat că acesta include capitularea necondiționată, pe , consulul Ungariei la Istanbul, Dezső Újvári, i-a spus Sir , ambasadorul britanic la Lisabona, că guvernul său va respecta termenii armistițiului secret. Disponibilitatea guvernului ultra-conservator al Ungariei, dominat de aristocrație și nobilime, de a contacta Regatul Unit, anglofilul Veress vorbind mult despre speranțele sale pentru legături anglo-maghiare mai strânse după război, a condus la speranța că Ungaria se va afla în sfera de influență britanică în lumea postbelică.
Bulgaria era aliată Germaniei și primise teritorii românești, grecești și iugoslave în 1940–1941. În decembrie 1941, regele Boris al III-lea al Bulgariei a declarat război Statelor Unite și Regatului Unit, dar nu a declarat niciodată război Uniunii Sovietice, deoarece sentimentele tradiționale rusofile ale poporului bulgar pentru semenii lor slavi ar fi făcut declararea războiului prea nepopulară. În Comisia Consultativă Europeană care avea responsabilitatea de a întocmi armistiții cu puterile Axei, Uniunea Sovietică, nefiind în război cu Bulgaria, nu a fost implicată, în timp ce Statele Unite nu aveau niciun interes în armistiții cu ceea ce considera a fi „națiuni balcanice înapoiate”, precum Bulgaria. Britanicii au constatat astfel că Bulgaria era responsabilitatea lor implicită, iar posibilitatea ca Uniunea Sovietică să declare război Bulgariei nu le-a trecut niciodată prin minte, făcându-i să presupună că Bulgaria va fi în sfera de influență britanică după război în mod implicit.
Sprijinul lui Churchill pentru menținerea monarhiilor atât în Italia, cât și în ca cea mai bună modalitate de a-i ține pe comuniști departe de putere după război a provocat și tensiuni cu americanii, care se opuneau comportamentului regelui Victor Emmanuel al III-lea în Italia și celui al regelui George al II-lea în Grecia, care sprijiniseră regimurile fasciste și discreditaseră Casele de Savoia și Glücksburg. Spre deosebire de Churchill, care favoriza nu numai menținerea monarhiilor din Italia și Grecia, ci și menținerea la putere a unora care susținuseră fascismul, cum era mareșalul Pietro Badoglio, Roosevelt era mult mai deschis ca Italia și Grecia să devină republici după război, în timp ce îi prefera pe cei cu poziții de stânga liberale și moderate ca viitori lideri după război. Cu toate acestea, faptul că în Italia nu lupta nicio forță sovietică a diminuat temerile lui Churchill cu privire la venirea la putere a Partidului Comunist Italian după război. Știind că forțele Armatei Roșii din Ucraina erau foarte aproape de România, ceea ce sugera că sovieticii vor intra probabil primii în acea țară, în mai 1944, ministrul britanic de externe Sir Anthony Eden s-a întâlnit cu , ambasadorul sovietic în Regatul Unit, pentru a discuta despre un aranjament conform căruia Grecia să rămână în sfera de influență britanică în schimbul unei sfere de influență sovietice în România.
Deși Iugoslavia nu era considerată la fel de importantă ca Italia și Grecia, Churchill a făcut presiuni în iunie 1944 pentru un guvern de coaliție în care guvernul provizoriu al Iugoslaviei Federale Democrate proclamat de mareșalul Josip Broz Tito în 1943 să fuzioneze cu guvernul iugoslav în exil cu sediul la Londra, condus de regele Petru al II-lea. Churchill avea speranțe că, cu ajutorul lui Stalin, îl poate convinge pe Tito să-l accepte pe regele Petru al II-lea, crezând că menținerea Casei Karađorđević ar asigura că Iugoslavia va rămâne cel puțin parțial în sfera de influență britanică după război. Cu toate acestea, spre deosebire de Grecia și Italia, pe lângă care navele britanice care foloseau ruta Canalului Suez au trebuit să navigheze, Iugoslavia era mai izolată, ceea ce l-a determinat pe Churchill să acorde mai puțină importanță acestei țări.
Față de Grecia, britanicii consemnau într-un document intern, că „politica noastră pe termen lung față de Grecia este de a o menține în sfera de influență britanică și... o Grecie dominată de ruși nu ar fi conformă strategiei britanice în Mediterana de Est”. Știind că principala forță de rezistență din Grecia era EAM (<i id="mwtA">Ethnikó Apeleftherotikó Metopes</i> - Frontul de Eliberare Națională) dominat de comuniști, politica britanică a fost să sprijine EAM ca o modalitate de a ține pe loc forțele germane care altfel ar fi putut lupta împotriva britanicilor, dar în același timp să împiedice EAM să vină la putere și să se asigure că de la Cairo. Având în vedere importanța pe care Churchill o acorda Greciei, el își dorea foarte mult un acord cu Stalin prin care Moscova să accepte Grecia ca fiind în sfera de influență britanică.
Apelul lui Churchill către Roosevelt